HUCEAG, huceaguri, s. n. (Regional) Pădure mică, tînără și deasă; tufiș, hățiș, crîng. În vale, apele rîului scînteiau la soare și huceagurile își țineau nemișcate în lumină verdeața lor bogată. SADOVEANU, O. I 120. Al serii vînt va bate etern peste huceaguri... Tu iar vei juca hora, pierdută prin șireaguri. COȘBUC, P. II 193. La mijloc de codru des Toate păsările ies, Din huceag de aluniș La voiosul luminiș. EMINESCU, O. I 215.