HORE cf. subst. horă și vb. a hori (= a cînta) DLR. 1. Hor/e fam. (Bîr II); – Gorcea 1648 mold. (RI XII 234; Răc 16; 17 B II 107); -ești s. (Dm). 2. Horea ard. (Viciu 34); – fam., mold (Șez); Horea, Lupu, ard.; Nic. Ursu Horia, ard., capul răscoalei din 1784; Horie, mold, (Sur V); Horiia boier (Rel). 3. Horul Opriș (17 B II 107). 4. Horei, din Loviște (BG LIV 195), 5. Horiță, N., mold. act. 6. + -anga: Horeanga, fam, Țifești (B Cr 83), 7. + -man: Horman sau < tc. orman „pădure”, dar cf. și subst. băn. orman „dulap”.