HO interj. (Adesea repetat) 1. Strigăt cu care se opresc în loc vitele, mai ales caii. Strîngea hățurile, repetînd lin și totuși poruncitor: Hohoho!... Hohoho!... REBREANU, R. I 216. ♦ (Familiar, exclamație prin care căutăm să oprim pe cineva, mai ales pe un vorbitor) Destul, stai, oprește-te, ajunge. Ho! – auzi undeva o poruncă... – Care «ho», zbieră, lipindu-și aproape fața de fața podarului. V. ROM. aprilie 1954, 127. Rizea îi strigă băiatului: – Ho, mă! Cellalt strigă la boi și carul stătu în marginea drumului. DUMITRIU, N. 87. Ci ca ho, voinice, prea o iei repede! DELAVRANCEA, S. 199. ◊ Expr. Ho, țară! = stai liniștit! lasă-mă în pace! potolește-te! Ho, țară!... că te-or vide oaminii și m-or face de vorbă-n sat. ALECSANDRI, T. I 264. 2. (Rar) Strigăt cu care se îndeamnă vitele la mers. Și-i mîna boii-ncet, să nu să obosească, numai din cînd în cînd... striga la ei: ho bourean, cea surilă! RETEGANUL, P. IV 26. Un flăcău cam negrișor, Care-mi lucra la ogor Mînînd boii: ho, Bodor! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 32. 3. (Repetat, cu accentul frazei pe al doilea element; exclamație prin care garantăm sau întărim spusele noastre) Berechet, din plin. Lăutari sînt? – Ho, ho! Cîți poftești. CREANGĂ, P. 309.