Definiția cu ID-ul 911729:


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

HO interj. (Adesea repetat) 1. Strigăt cu care se opresc în loc vitele, mai ales caii. Strîngea hățurile, repetînd lin și totuși poruncitor: Hohoho!... Hohoho!... REBREANU, R. I 216. ♦ (Familiar, exclamație prin care căutăm să oprim pe cineva, mai ales pe un vorbitor) Destul, stai, oprește-te, ajunge. Ho! – auzi undeva o poruncă... – Care «ho», zbieră, lipindu-și aproape fața de fața podarului. V. ROM. aprilie 1954, 127. Rizea îi strigă băiatului: – Ho, mă! Cellalt strigă la boi și carul stătu în marginea drumului. DUMITRIU, N. 87. Ci ca ho, voinice, prea o iei repede! DELAVRANCEA, S. 199. ◊ Expr. Ho, țară! = stai liniștit! lasă-mă în pace! potolește-te! Ho, țară!... că te-or vide oaminii și m-or face de vorbă-n sat. ALECSANDRI, T. I 264. 2. (Rar) Strigăt cu care se îndeamnă vitele la mers. Și-i mîna boii-ncet, să nu să obosească, numai din cînd în cînd... striga la ei: ho bourean, cea surilă! RETEGANUL, P. IV 26. Un flăcău cam negrișor, Care-mi lucra la ogor Mînînd boii: ho, Bodor! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 32. 3. (Repetat, cu accentul frazei pe al doilea element; exclamație prin care garantăm sau întărim spusele noastre) Berechet, din plin. Lăutari sînt? – Ho, ho! Cîți poftești. CREANGĂ, P. 309.