HLEAB, hleaburi, s. n. (Mold., Bucov.) Lucru rău, stricat, hîrbuit; vechitură, hîrb. Mergînd, de șagă, cu un hleab de pușcă împrumutat la un vînat de urși. La TDRG. Boierii noștri sînt în stare să ducă la balamuc pe cineva de la noi care ar veni cu o idee nouă, dar laudă cu josnicie toate hleaburile pe care străinătatea le-a scos de mult din hangare. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 162, 2/2. ◊ Fig. Așa numai să se mute de pe vatră pe cuptior știe și hleabul de baba mea de acasă. CREANGĂ, P. 130.