HEDONISM s. n. Concepție care proclamă plăcerea drept binele suprem, iar dorința de a o obține, principiu al comportamentului; cultul plăcerii. – Din fr. hédonisme.

hedonism sn [At: DA ms / V: e~ / Pl: ~e / E: fr hédonisme] 1 Concepție etică potrivit căreia scopul vieții este plăcerea, eliberarea de suferință. 2 (Est) Teorie care consideră că principala funcție a artei este de a delecta. 3 Tendință exagerată de a căuta plăcerea, frecventă în stările maniacale.

HEDONISM s. n. Concepție etică potrivit căreia scopul vieții este plăcerea; cultul plăcerii. – Din fr. hédonisme

HEDONISM s. n. Concepție filozofică după care scopul vieții este plăcerea și care constituie o expresie a ideologiei aristocrației sclavagiste din Grecia antică.

HEDONISM s.n. Concepție etică potrivit căreia scopul vieții este plăcerea, eliberarea de suferință. ♦ (Estet.) Teorie care consideră că principala funcție a artei este aceea de a delecta. ♦ Tendință exagerată în căutarea plăcerii, frecventă în stările maniacale. [< fr. hédonisme, cf. gr. hedone – plăcere].

HEDONISM s. n. concepție etică potrivit căreia scopul vieții este plăcerea; cult al plăcerii. (< fr. hédonisme)

HEDONISM n. 1) (la grecii antici) Concepție etică, conform căreia scopul vieții ar fi plăcerea, desfătarea. 2) Preocupare exclusivă pentru căutarea plăcerii. /<fr. hédonisme

hedonism s. n.

hedonism s. n.

hedonism s. n.

HEDONÍSM (< fr. {i}; {s} gr. hedone „plăcere”) s. n. (ETICĂ) Concepție care proclamă plăcerea, desfătarea drept binele suprem, iar năzuința de a o obține, principiu al comportamentului; cult al plăcerii. Întemeiat de Aristipp din Cirene (care a pus accentul pe plăcerile senzuale), a fost dezvoltat pe baze raționaliste de Epicur, apoi de umaniștii Renașterii, de materialiștii și iluminiștii sec. 18 (cu accente antireligioase, individualiste).