havaleá f., pl. ele (turc. [d. ar.] havalé, înălțime dominantă, comisiune, mandat). Vechĭ. Înălțime, pisc: havaleaŭa munteluĭ. Ordin trimes de sultan țărilor româneștĭ ca să dea banĭ saŭ proviziunĭ în socoteala haracĭuluĭ. Baniĭ saŭ proviziunile date după acest ordin. Maĭ pe urmă, clacă, zile de meremet muncite de țăran boĭeruluĭ. Azĭ. Iron. Angara, belea, neplăcere zilnică. V. beĭlic și jold.