halici vt [At: RĂDULESCU-CODIN, ap. DA ms / Pzi: ~icesc / E: nct] (Reg) A alege.

alíc și halíc n., pl. e (ngr. haliki, petricică, de ex., de pus în praștie). Bobiță de plumb de încărcat pușca: alice de ĭepure, de vrăbiĭ (ploaĭe), de lupĭ (poșurĭ, poște). – Și (h)alicĭ, pl. cĭurĭ și ce. Rar halis, pl. e (care în biblia d. 1688,366,2,36, înseamnă „petricică”). V. glonț.

halíc și halícĭ, V. alic.

HALICI, Mihail (c. 1643-c. 1712, n. Caransebeș), erudit și poet român. Rector al Colegiului reformat din Orăștie (1667-1669). Autorul unei ode (1674) scrise în românește, cu caractere latine, afirmând latinitatea poporului român. Presupus autor al primului dicționar bilingv având ca bază limba română, „Dictionarium valachico-latinum” („Anonymus Caransebesiensis”).

HALICI-VOLÎNIA, cnezat rus constituit pe terit. de azi ale Ucrainei apusene, în timpul lui Roman Mstislavici (1199-1205), prin unificarea cnezatelor Halici și Volînia. A cunoscut o puternică înflorire sub Daniil Romanovici. Supus de tătari (1259) și de poloni (1387), sub a căror dominație a rămas până în 1772, când a fost înglobat Rusiei.

Halic -i, -iu v. Alic 2.