hărăț¹ sm [At: DOSOFTEI, V. S. 151 / V: ghărăție, ghâr~, ~riț / Pl: ~răți / E: pbl pvb hărăți] (Înv) 1-2 (Mil) Luptător din categoria celor însărcinați să deschidă îupta cu dușmanii sau să-i oprească prin mici încăierări. 3 (Îf ghărăție) Viteaz.

hărăț m. (d. hărățesc). Vechĭ. Hărțuitor. Fig. Viteaz.

hăriț sm vz hărăț

HĂRĂȚ s. m. (Mold.) Luptător destinat deschiderii bătăliei sau hărțuielilor. A: Ca un ghîrăț gata de războiu. DOSOFTEI, VS. Ieșea hărăți din oastea moschicească și de la noi. NECULCE; cf. L SEC. XVII,.9^r; M. COSTIN; N. COSTIN. // B: Urît lucru iaste ... și plin de nevoie...să slăbească hărățul. L ante 1693, 28^v. Variante: hăriț (M. COSTIN). Etimologie: hărăți. Vezi _și hărăți, hărăție.

hărăț, hărăți, s.m. (înv.) luptător din ceata celor însărcinați de a deschide lupta cu dușmanii sau de a opri dușmanul prin mici încăierări.

HĂRIȚ s. m. v. hărăț.