HĂRĂȚ s. m. (Mold.) Luptător destinat deschiderii bătăliei sau hărțuielilor. A: Ca un ghîrăț gata de războiu. DOSOFTEI, VS. Ieșea hărăți din oastea moschicească și de la noi. NECULCE; cf. L SEC. XVII,.9^r; M. COSTIN; N. COSTIN. // B: Urît lucru iaste ... și plin de nevoie...să slăbească hărățul. L ante 1693, 28^v. Variante: hăriț (M. COSTIN). Etimologie: hărăți. Vezi _și hărăți, hărăție.