GĂLĂGIE s. f. Zgomot mare făcut mai ales de oameni cînd rîd și vorbesc sau cînd strigă și se ceartă; larmă, tărăboi. V. hărmălaie. Gălăgia parcă s-a depărtat. Au ieșit de mult din Moși. PAS, Z. I 127. La circiuma lui Busuioc era gălăgie și veselie. REBREANU, R. II 98. Aud gălăgia mulțimii de școlari la ceasul ieșirii. VLAHUȚĂ, O. A. 234. Și pentru ce vă sfădiți voi?... căci gălăgia ce faceți voi, mort d-ar fi cineva, și tot îl deșteptați. ISPIRESCU, L. 215. – Variantă: (regional) hălăgie (CONTEMPORANUL, I 234, CREANGĂ, A. 40) s. f.