GĂITAN, găitane, s. n. 1. Șiret împletit sau răsucit din fire de lînă, de mătase sau de metal, întrebuințat ca ornament la îmbrăcăminte. V. ceapraz, brandeburg Se cos cojoace simple, numai cu găitan negru, subțire pe la mîneci. STANCU, D. 351. Veneau numai oameni de soi: ofițeri plini de găitane și fireturi la tunică. I. BOTEZ, ȘC. 20. Cioareci albi, tiviți cu găitane de fir. ODOBESCU, S.I 71. ◊ Expr. (Despre o activitate) A merge găitan = a merge bine, fără piedici, a merge strună. Greu i-a fost lui să facă ce-a făcut, că d-aci încolo merge găitan. DELAVRANCEA, S. 39. Treaba merge găitan. Legați-mi-l și duceți-l. HASDEU, R. V. 43. ♦ (Învechit) Șnur care servește ca cingătoare, ca șiret de legat etc. Un bătrîn cu lunete rotunde, legate la ceafă cu două găitane. DELAVRANCEA, H. T. 219. Rasa i-e de șiac, e-ncins cu găitan alb. EMINESCU, N. 95. Mi s-a umflat piciorul în botină și nu pot călca... mă curmă găitanul ALECSANDRI, T. 282. ♦ Fig. (Neobișnuit) Dungă vînătă sub ochi; cearcăn. Cercuiră masa cucoanelor învrăjbite la joc, fierte la chip, cu găitane vinete în jurul ochilor. DELAVRANCEA, S. 136. 2. (Învechit) Împletitură făcută din găitane, care în timpul evului mediu înlocuia platoșa în oastea Moldovei. N-aveau za de sîrmă, ci numai găitane de păr la coapse, la piept și umeri. SADOVEANU, F. J. 720. – Pronunțat: gă-i-. -Variantă: găetan (CAMILAR, N. II 266, CAMIL PETRESCU, O. I 279) s. n.