gustare sf [At: PSALT. 1224 / Pl: ~tări / E: gusta] 1 Încercare a gustului unei mâncări. 2 Mâncare (rece) luată în cantități mici, între mesele obișnuite. 3 (Reg) Mâncare principală din timpul zilei. 4 (Înv) Gust. 5 Hrană.

GUSTARE, (2) gustări, s. f. Faptul de a gusta. 1. Aprecierea gustului (unei băuturi sau unei mîncări). Crișmăreasa... mă strigă: Vin’ băiete! Și să gust vinul îmi dete... Băui vinul de gustare. ALECSANDRI, P. P. 265. 2. Mîncare (de obicei rece, luată în fugă, în cantitate mică). Rămînea totdeauna un codru de pîine și mai rămînea vreo bucată de brînză și vreo roșie. Astea erau gustarea ta pe la orele patru. PAS, Z. I 38. Să nu te duci acușica. Mai stai nițel, să-ți dea Stanca o gustare. SADOVEANU, M. C. 32. Pune-ți... icrișoare moi cît se poate de multe și altceva de gustare în buzunările dulamei. CREANGĂ, A. 121. ◊ Gustare de dimineață = prima masă din zi, masa de dimineață. 3. (Regional) Timpul cînd se ia masa. Mîni, pe la gustare, Mă scot turcii la pierzare. ȘEZ. I 109.

GUSTARE ~ări f. 1) v. A GUSTA. 2) Fel de mâncare, de obicei rece, servită în cantități mici și la repezeală. /v. a gusta

gustare f. 1. acțiunea de a gusta; 2. dejun.

gustáre f. Acțiunea de a gusta. Prînz mic: a servi călătorilor o gustare.

gusta [At: COD. VOR. 50/9 / Pzi: gust, (înv) gustez / E: ml gusto, -are] 1 vt(a) A lua puțin dintr-o mâncare sau băutură spre a-i încerca gustul. 2 vt A mânca ceva în cantități mici spre a-și înșela foamea. 3 vt A bea ceva în cantități mici spre a-și înșela setea. 4-5 vti A mânca. 6 vi (Reg) A prânzi. 7-8 vti A se bucura de ceva. 9 vt A aprecia.

GUSTA, gust, vb. I. Tranz. I. 1. A lua cîte puțin dintr-o mîncare sau băutură, spre a-i afla gustul. Și după ce gustă apa, plescăiește din limbă. SADOVEANU, O. VI 232. Cucoane Grigori, am să-ți dau să guști dulceți de-a Marghioliței. ALECSANDRI, T. I 45. Murăș, Murăș, apă lină, Cine te bea să-nstrăină; Eu numai că te-am gustat, Foarte m-am înstrăinat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 201. ◊ Absol. N-ai gustat măcar... Și ce carne fragedă! CAMIL PETRESCU, T. II 72. Gustă de sare, dar cu toate că a pus destulă, era ca și cînd n-ar fi pus; mai puse deci și gustă iar. RETEGANUL, P. IV 36. 2. A mînca sau a bea în cantități mici, spre a-și potoli foamea sau setea momentană sau pentru a-și face o poftă; a îmbuca. După ce mai gustă o dată din vin, își șterse mustățile cu șervetul și băgă mîna în buzunarul hainei. C. PETRESCU, A. 373. Iar vitele-au murit, căci nu aflau Nici rouă-n cîmp, nici fir de ierbi să guste. COȘBUC, P. II 281. Am văzut roade foarte frumoase în pomul din fundul grădinii, dar n-am putut gusta niciodată din ele. ISPIRESCU, L. 81. Toți gustă din merinde, deșartă largi pahare În sunetul metalic de vesele fanfare. ALECSANDRI, P. A. 140. 3. A sta la masă, a mînca și a bea. Îți dau și ceva să guști, dacă poftești. SADOVEANU, O. I 312. Haid’ să gustăm ceva de cină. RETEGANUL, P. II 50. Toderică îi pofti întîi să guste ceva. NEGRUZZI, S. I 85. ◊ Absol. Să guști cu noi astă-sară, cumătră Paraschivă, zicea Zoița. BUJOR, S. 61. II. Fig. 1. A avea parte, a se bucura de ceva. Parcurile sînt pline de oameni care au venit să guste, la umbră, răcoarea plăcută a verii. STANCU, U.R.S.S. 125. Le trebuia doar un drum cît de încurcat... ca să poată gusta un ceas de somn. GALACTION, O. I 285. Oare ce desfătare vînătorească mai deplină... poate fi pe lume decît aceea care o gustă cineva... prin pustiile Bărăganului. ODOBESCU, S. III 15. Începuse a gusta dulcețile unei căsătorii potrivite. NEGRUZZI, S. I 41. 2. A prețui (ceva), a-i plăcea (cuiva ceva). Scriitorul însă pe care îl gustă mai mult este institutorul Creangă! IBRĂILEANU, A. 64. Una din pricinile pentru care literatura rusă e așa de gustată azi în Europa e tocmai baza ei atît de largă de altruism. IONESCU-RION, C. 106. Mi-am spus părerea... asupra unor opere pe care nu le știam gusta. CARAGIALE, O. III 252. Nu poți aștepta... să poată înțelege și gusta idiomele limbii noastre. GHICA, S. 170.

A GUSTA gust tranz. 1) (mai ales alimente, băuturi) A lua în cantitate mică pentru a afla gustul. 2) A mânca sau a bea puțin (pentru a-și potoli foamea, setea etc.). 3) fig. A percepe căpătând satisfacție. ~ farmecul vieții rurale. /<lat. gustare

gustà v. 1. a discerne cu ajutorul gustului; a gusta bucatele; 2. fig. a simți: a gusta plăcerea; 3. a aproba: a gusta un proiect; 4. a mânca sau a bea în mică cantitate: gustă, te rog. [Lat. GUSTARE].

2) gust, a -á v. tr. (lat. gûstare, maĭ probabil de cît gŭstare, it. gustare, fr. goûter, sp. gustar, pg. gostar. V. de- și pre-gust). Apreciez alimentele pin gust. Fig. Simt, pricep: a gusta muzica. Gustăresc, mănînc puțin. A gusta din ceva, a încerca, a ști cum e: a gusta din vĭața de marinar.

gustare s. f., g.-d. art. gustării; (mâncăruri) pl. gustări

gustare s. f., g.-d. art. gustării; (mâncăruri) pl. gustări

gustare s. f., g.-d. art. gustării; (mâncăruri) pl. gustări

gust s. n., (preferințe) pl. gusturi

gusta (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. gust, 2 sg. guști, 3 gustă; conj. prez. 1 sg. să gust, 3 să guste

gusta (a ~) vb., ind. prez. 3 gustă

gusta vb., ind. prez. 1 sg. gust, 3 sg. și pl. gustă

GUSTARE s. v. dejun, prânz.

GUSTARE s. v. aperitiv.

GUSTARE s. aperitiv, (înv.) zacuscă. (A luat numai o ~.)

gustare s. v. DEJUN. PRÎNZ.

GUSTA vb. v. aprecia, bucura, dejuna, prețui, prânzi.

GUSTA vb. 1. a încerca, (pop.) a cerca. (A ~ o mâncare pentru a-i aprecia gustul.) 2. (reg.) a gustări, (fam.) a îmbuca. (A ~ ceva la repezeală.)

gusta vb. v. BUCURA. DEJUNA. PRÎNZI.

GUSTA vb. 1. a încerca, (pop.) a cerca. (A ~ o mîncare pentru a-i aprecia gustul.) 2. (reg.) a gustări, (fam.) a îmbuca. (A ~ ceva la repezeală.) 3. a aprecia, a prețui. (~ un spectacol bun.)

gustare, gustări, s.f. – Mâncare rece între mese. În Maramureș: prânz, dejun: „Haida la noi pe gustare” (Memoria, 2001: 63). „Maramureșenii la dejun îi zic prânz, gustare, iar mâncarea de după-amiază, între orele 16.00-17.00 e ojină” (Bârlea, 1924). – Din gusta (DEX, MDA).

gustare, gustări, s.f. – Mâncare rece între mese. În Maramureș: prânz, dejun: „Haida la noi pe gustare” (Memoria 2001: 63). „Maramureșenii la dejun îi zic prânz, gustare, iar mâncarea de după-amiază, între orele 16.00-17.00 e ojină” (Bârlea 1924). – Din gusta (< lat. gustare).

gusta, gust, vb. tranz. – A lua masa de prânz: „M-am pus gios și m-am culcat, / Să gândească c-am gustat” (Bilțiu, 2006: 74). – Lat. gustare „a gusta, a lua o gustare” (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).

gusta, gust vb. I Tranz. și intranz. 1. A lua câte puțin dintr-o mâncare (sau băutură) pentru a-i cunoaște gustul. 2. A mânca sau a bea puțin pentru a-și potoli foamea sau setea. ◊ Expr. (Sens biblic) A gusta moartea = (expresie aramaică legată de credința iudeilor după care moartea era urmarea gustării unui fruct otrăvit) a muri. – Din lat. gustare.