groápă f., pl. gropĭ, maĭ rar groape (alb. gropă, groapă, d. vsl. grobŭ, groapă, mormînt, d. got. graba, groapă, germ. grab, grube, gruft, groapă, mormînt; bg. grob, mormînt, groba, ladă p. oase la tăĭetoare. V. gropniță, grobiște, hrubă, pogrebanie, gravez). Săpătură saŭ scobitură făcută în pămînt de om saŭ de natură. Mormînt: a duce pe cineva la groapă. A da (a cădea) în groapă de prost ce eștĭ, a fi foarte prost. Prov. Cine sapă groapa altuĭa, cade singur în ĭa, cine prepară cuĭva un răŭ, și-l prepară luĭ singur. V. groapă și șanț.