GRABNIC², -Ă, grabnici, -e, adj. 1. Grăbit, iute. Caii fugeau în trap grabnic pe șoseaua vînătă. SADOVEANU, O. III 74. Cu grabnicele sărituri A sprintenei lăcuste Apare-un cal la cotituri. COȘBUC, P. I 195. Critică și sfă- tuiește Cleandru p-oricine vede, Unu-i leneș, altu-i grabnic, celalalt drept nu mai șede. NEGRUZZI, S. II 303. ◊ Moarte grabnică = moarte năprasnică. Expr. Însănătoșire grabnică! formulă de urare pentru un om bolnav. ◊ (Substantivat) Pe podele-ngenunchea, Mînele împletecea Și turcilor le grăia: Turcilor, Grabnicilor, Prea tare nu vă grăbiți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 494. ♦ (Despre ape) Care curge repede. Îmi aduc aminte cum acum cîțiva ani m-am oprit la o mănăstire veche, lîngă un rîu limpede și grabnic. SADOVEANU, O. VI 527. 2. Urgent. Tînărul îi ceru să intervie pentru eliberarea grabnică a învățătorului. REBREANU, R. II 13. Iaca un răvaș de la Ieș... Cică-i grabnic. ALECSANDRI, T. I 178.