GLĂSUI, glăsuiesc, vb. IV. 1. Intranz. (Astăzi mai mult în limbaj poetic) A grăi, a vorbi. Glăsuiau însă puțin și domol, parcă cuvintele ar fi avut greutăți de plumb. REBREANU, R. II 110. Iar al gîndului senin, Glăsuit într-un suspin, Îl dau florilor de in. BELDICEANU, P. 103. ◊ Tranz. Feciorii, cari știau ce glăsuise tatăl lor cînd îi ieși sufletul, se puse de pază. ISPIRESCU, L. 253. ◊ Fig. Iată ce glăsuiește o zicătoare. ISPIRESCU, L. 273. 2. Tranz. A cînta, a intona. În veștmînt de catifele, un bondar rotund în pîntec Somnoros pe nas ca popii, glăsuiește-ncet un cîntec. EMINESCU, O. I 87. 3. Refl. (Rar, popular) A se văita, a se jelui. A prins... a se glăsui cu glas mare. TEODORESCU, P. P. 360. Nu te tîngui, Nu te glăsui, Că eu te-oi lecui! id. ib. 361.