GHIONTI, ghiontesc, vb. IV. Tranz. A da (cuiva) un ghiont (spre a-l îmbrînci sau a-i atrage atenția); a înghionti. Slujitorul de pe capră ghionti de astă dată cu cotul pe stăpînul său. SADOVEANU, F. J. 150. Petre nu-l mai putu răbda, deci ghiontindu-l cît ce putu cu cotul: Păcătos nătîng! NEGRUZZI, S. I 84. ◊ Fig. Și rîsul și cîntecul de pe dîmb o împung în inimă și-o ghiontesc. CAMILAR, T. 153. ◊ Refl. reciproc. Ghiontitu-ne-am unul pe altul, chicotind înădușit. CREANGĂ, A. 128. – Variantă: ghiontui, ghiontuiesc (ISPIRESCU, U. 58), vb. IV.