GHINTUIT, -Ă, ghintuiți, -te, adj. 1. (Despre țeava unor arme de foc) Cu ghinturi (1). Sosiră-n sfîrșit în București ginerii greci. Unul... purtînd... la brîu două lungi pistoale ghintuite. ODOBESCU, S. I 132. Pușcă lungă, ghintuită, Din războaie dobîndită. BOLLIAC, O. 183. Moartea de știre să-i știe, Că mi-e flinta ghintuită Și-mi e mîna oțetită. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 506. 2. (Despre o ghioagă, o măciucă etc.) Ferecat, bătut cu ghinturi (2), țintuit. După ce și-au cules lemnele (= măciucile) ghintuite, feciorii au descălecat și au pălit pe dușmanul lor pînă ce l-au văzut întins și neclintit, rînjindu-le. SADOVEANU, N. P. 166.