FĂINĂ, făinuri, s. f. 1. (De obicei urmat de determinări; în lipsa determinărilor, se înțelege «de grîu») Pulbere obținută prin măcinarea boabelor de cereale sau a altor semințe. De la cîmpii largi cu soare mult aduceau făină de păpușoi. SADOVEANU, B. 12. În moară, pulberea albă de făină cernută mărunt se ridica pretutindeni. ANGHEL-IOSIF, C. L. 24. Se trezea la ușa ei cu Dănilă, cumnatu-său, cerînd să-i împrumute carul: ba să-și aducă lemne din pădure, ba făină de la moară. CREANGĂ, P. 38. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci, Ca să coacă pentru nuntă și plăcinte și colaci. EMINESCU, O. I 87. ◊ Făină lactată v. lactat. ◊ Expr. Scump la tărîțe și ieftin la făină = zgîrcit cînd e vorba de lucruri neînsemnate și risipitor cu cele de valoare. Altă făină se macină acum la moară = s-a schimbat situația. Bădița Vasile mă pune să ascult pe alții și-altă făină se macină acum la moară! CREANGĂ, A. 7. (Familiar) C-un ochi la făină și cu altul la slănină v. ochi. ♦ (Numai la pl.) Feluri de făină. 2. (De obicei urmat de determinări) Pulbere obținută prin măcinarea anumitor materiale. Făină de oase.