FÎȘCÎI, fîșcîi, vb. IV. Intranz. (Mold. și Bucov.) A șuiera (printre dinți sau cu ajutorul degetelor); a fluiera. Își puse patru degete pe limbă, fîșcîi scurt, puternic. CAMILAR, TEM. 153. El afară c-o ieșit Și din gur-o fîșcîit, Tăti-acelea c-o vinit. ȘEZ. II 135. ◊ Tranz. M-am sfătuit cu feciorii care poartă oile, să umble așa ca să lese în tihna lor dropiile. Să nu se apropie prea mult de ele, să nu le fîșcîie și să nu le stîrnească. SADOVEANU, O. A. II 215.