FULGUIRE, fulguiri, s. f. Faptul de a fulgui; fulguială. Străzile se umpleau de lume, sub fulguirea înceată a omătului. CAMILAR, N. I 112. Era toamnă, tîrziu, cu fulguiri în aer. PAS, Z. I 193. ◊ Fig. Se lucra de zor în fulguirea de lumină și în pîlpîirea flăcărilor ce păreau să toarcă, asemenea unor uriași motani. CĂLUGĂRU, O. P. 343. Soarele cernea lumină de primăvară și, din cînd în cînd, pe vîntul ușor, veneau fulguiri albe din livezile înflorite. SADOVEANU, O. I 258.