FULGERARE, fulgerări, s. f. 1. Lumină ca de fulger, scînteiere, lucire. Pe-o vreme minunată, cu cer limpede de vară, c-un asfințit înflăcărat care însîngera valurile Trotușului, toată lumea se scălda în fulgerări de stropi, în curcubeie de pulbere umedă. SADOVEANU, O. VI 306. Flori albastre de cicoare, Fulgerări de luciole. MACEDONSKI, O. I 163. 2. Fig. Senzație, durere etc. scurtă și violentă (ca fulgerul). Îmi treceau prin măruntaie fulgerări de căldură și frig. SADOVEANU, O. VI 12. Îi trecu prin gînd cu o fulgerare dureroasă că-și bate joc de el. REBREANU, R. I 159. Cîți nu cad morți sub fulgerarea unei spaime! MACEDONSKI. O. IV. 144. 3. Fig. Durată scurtă, clipă, moment. Simte că alunecă în jos... Într-o fulgerare vede cum lumea fuge de sub el. SAHIA, N. 34.