frúnză f., pl. e (lat. frondia, n. pl. devenit f. sing., d. frons, frondis, frunză; sard. frunza). Foaĭe, partea terminală a plantelor, supțire, obișnuit lată și verde: Bate vîntu frunza’n dungă (doĭna), o bate în lature cînd e aproape să cadă. Frunză verde, cuvintele cu care începe de obiceĭ un cîntec popular. Frunză de buba cea rea, buberic. Frunza voĭniculuĭ, usturoiță, brîncuță (V. și vindecea). Frunza plopuluĭ, batcă mică (pește). Cîtă frunză și ĭarbă (saŭ ca frunza și ca ĭarba), în mare număr, foarte mulțĭ (vorbind de dușmaniĭ năvălitorĭ, de o poĭedie). – Frunzele-s prelungirile tulpiniĭ și servesc la respirat. Ele se sprijină pe un pețiol, maĭ lung orĭ maĭ scurt, care se ramifică ca să formeze scheletu frunzeĭ (nervurile). Țesătura celulară dintre nervurĭ (limbu saŭ parenchima) e cĭuruită de o infinitate de găurele microscopice (stomate).