FLĂCĂIANDRU, flăcăiandri, s. m. Flăcău mai tînăr. Nicu se ținea ca vrăjit de acest flăcăiandru care abia împlinise cinsprezece ani. CAMIL PETRESCU, O. I 150. Cînd se făcuse flăcăiandru, a intrat argat la caii boierești. SANDU-ALDEA, U. P. 13. Basmele... sînt numai pentru băieți și codane, pentru flăcăiandri și fetișcane. ISPIRESCU, U. 2. ◊ (Adjectival) Doi surugii flăcăiandri... mînau... săltînd ușor pe șele. ODOBESCU, S. I 161. – Pronunțat: -că-ian-.