fluorescență sf [At: MACAROVICI, CH. 175 / P: flu-o~ / Pl: ~țe / E: fluorescence] Proprietatea pe care o au unele substanțe de a emite lumină cât timp sunt iradiate cu radiații luminoase sau ultraviolete.

*FLUORESCENȚĂ (pl. -țe) sf. 📻 Proprietate pe care o au unele substanțe solide sau lichide de a deveni luminoase cînd sînt expuse la o lumină puternică exterioară și de a prezenta atunci o colorațiune diferită de aceea a izvorului care le luminează [fr.].

FLUORESCENȚĂ, fluorescențe, s. f. Proprietate pe care o au unele substanțe de a emite lumină cît timp sînt iradiate cu radiații luminoase sau ultraviolete.

FLUORESCENȚĂ s.f. Transformarea luminii în radiații luminoase sau ultraviolete sub influența anumitor substanțe. [Pron. flu-o-res-cen-. / < fr. fluorescence].

FLUORESCENȚĂ s. f. proprietate a unor substanțe de a emite lumină sub influența unor radiații electromagnetice. (< fr. fluorescence)

FLUORESCENȚĂ ~e f. fiz. Însușire a unor substanțe de a emite lumină sub acțiunea unor surse exterioare de energie (radiații luminoase, ultraviolete etc.). [Sil. flu-o-] /<fr. fluorescence

*fluorescénță f., pl. e (d. fluorescent). Fiz. Lumina pe care o aŭ unele corpurĭ, ca sticla de uraniŭ orĭ soluțiunea sulfatuluĭ de chinină, cînd trec pin ele razele violete saŭ ultraviolete ale spectruluĭ solar.

fluorescență (desp. flu-o-) s. f., g.-d. art. fluorescenței; pl. fluorescențe

fluorescență (flu-o-) s. f., g.-d. art. fluorescenței; pl. fluorescențe

fluorescență s. f. (sil. flu-o-), g.-d. art. fluorescenței; pl. fluorescențe

FLUORESCÉNȚĂ (< fr.) s. f. Proprietate a unor substanțe, numite fluorescente, de a emite lumină un timp foarte scurt (până la 10^-9 s) când sunt iradiate cu radiații de o anumită lungime de undă (radiații ultraviolete, radiații X etc.). Pe f. unor substanțe (sulfat de chinină, fluoresceină) se bazează unele teste clinice (fluoroscopia și fluorometria).