5 definiții pentru floare-de-colț

Articole pe această temă:


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

FLOÁRE, flori, s. f. I. 1. Parte a plantei care cuprinde organele de reproducere sexuată și care are de obicei o corolă frumoasă și variat colorată. ◊ (La sg. cu înțeles colectiv) Salcâmi plini de floare.Loc. adj. În floare = (despre plante) înflorit, în perioada înfloririi; fig. (despre oameni) în toată strălucirea, în plină putere, frumos, zdravăn. În floarea vârstei = tânăr. ◊ Expr. Floare la ureche = lucru de puțină importanță sau gravitate, foarte ușor de rezolvat. De florile mărului sau de flori de cuc = în zadar, degeaba, gratuit. Copil din flori = copil nelegitim, bastard. A strânge degetele floare = a strânge degetele cap la cap. 2. Orice plantă (erbacee) care face flori (I 1) colorate. 3. Compuse: floarea-soarelui = plantă erbacee cu tulpina înaltă, cu floare mare, galbenă, îndreptată spre soare, cultivată pentru semințele ei oleaginoase; sora-soarelui (Helianthus annuus); (reg.) floarea-brumei = brândușă; (reg.) floare-domnească = a) garoafă; b) garofiță-de-munte; floare-de-colț sau floarea-reginei, floarea-doamnei = mică plantă erbacee, cu frunzele albicioase, pufoase și ascuțite, dispuse în jurul inflorescenței, care crește pe crestele stâncoase ale munților; albumeală, albumiță, edelvais (Leontopodium alpinum); floare-de-leac = plantă cu flori galbene-aurii, cultivată ca plantă decorativă (Ranunculus repens); floarea-Paștelui = mică plantă erbacee a cărei tulpină face o singură floare, de culoare albă sau roz (Anemone nemorosa); flori-de-paie = plantă originară din Australia, cu flori dispuse în capitule de diferite culori, care par uscate ca paiele; imortele (Helichrysum bracteatum). II. P. anal. 1. Desen, broderie, cusătură în formă de floare (I 1). 2. Strat de mucegai care se formează la suprafața vinului, a laptelui acru etc. 3. (Chim.; în sintagma) Floare de pucioasă (sau de sulf) = pulbere de pucioasă, produsă prin sublimarea sulfului. 4. Extremitatea caracterelor tipografice care poartă semnul grafic ce urmează a fi imprimat. ♦ Extremitatea lățită a cuiului (care se lovește cu ciocanul). ♦ (În sintagma) Floarea cheii = partea cheii care intră în broască sau în lacăt. III. Fig. Partea cea mai aleasă, cea mai de seamă; frunte, elită, spumă, cremă. ◊ (Cu sens superlativ, prin repetarea cuvântului ca atribut) Era floarea florilor. IV. (Înv.) Culoare. – Lat. flos, -ris.

COLȚ, (I, II 2) colțuri, s. n., (II 1, 3, III) colți, s. m. I. (Uneori urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep. «de») 1. Punct unde se întîlnesc două (sau mai multe) laturi ale unui obiect sau ale unei figuri. Colțul mesei.Colțul gurii = fiecare dintre cele două extremități laterale ale gurii, unde se întîlnesc buzele. Ține țigara în colțul gurii.Zîmbea într-o parte cu un colț al gurii, arătîndu-și dintele cenușiu de tinichea. DUMITRIU, N. 159. ♦ Fiecare dintre unghiurile formate de două străzi care se întîlnesc; locul unde cotește o stradă sau unde se desface o altă stradă. Colțul străzii. ▭ (Determinarea «străzii» este subînțeleasă) Oameni ca el întîlnești... la toate colțurile. SAHIA, N. 93. După ce trecea colțul, vă vedeați mai departe de ale voastre. PAS, Z. I 60. Cald și-a rupt piciorul în colț, la Petrea bacalul. ALECSANDRI, T. 238. ◊ Expr. Colț cu... = în unghiul format de două străzi. Calea Victoriei, colț cu bulevardul 6 Martie. 2. Porțiune dintr-un obiect sau dintr-un loc cuprinsă între extremitățile reunite ale laturilor lui. V. unghi. Își ținea un colț al Arpei din cap, lipit de gură. DUMITRIU, N. 250. Întinse mîna spre buzunarul de la piept al brigadierului și-i aranjă un colț al batistei albe, scoase în afară. MIHALE, O. 501. Se găseau alături, luptînd cu-n colț de pînză care-i înfășură, zbătîndu-se în urletul furtunii. BART, E. 273. Lumea se răzlețește în toate colțurile ogrăzii. BUJOR, S. 10. ◊ Fig. (Eliptic) Caragiale e unul din, cei dintîi care, pe scenă, a ridicat un colț mic de pe marile suferinți țărănești. GHEREA, ST. CR. II 180. ♦ (În publicistică; totdeauna cu determinări) Rubrică rezervată unei anumite specialități. Colțid juridic. ♦ Margine, extremitate. Ia pe ciof, îl duce-n casă Și-l pune pe colț de vatră. ALECSANDRI, P. P. 384. Colț de pîine = fiecare dintre cele două capete ale unei pîini lungi (v. coltuc); p. ext. orice bucată de pîine (tăiată de la o margine). ♦ Porțiune dintr-o încăpere, cuprinsă între extremitățile reunite ale pereților. V. ungher. În celalt colț al automobilului, tînărul Vîrlan se frămînta în sufletul lin de tot ce auzise din gura lui moș Gheorghe. BUJOR, S. 167. Își mai aruncă ochii o dată prin grajd, și zărind într-un colț un cal răpciugos... se duse la dînsul. ISPIRESCU, L. 3. Ea pasul și-l îndreaptă Lingă fereastră, unde-n colț Luceafărul așteaptă. EMINESCU, O. I 167. ◊ Expr. A da din colț în colț = a recurge la tot felul de subterfugii pentru a ieși dintr-o încurcătură. Slujitorii dedeau din colț în colț și nu mai știau ce să răspundă. ISPIRESCU, L. 44. (În sistemele pedagogice din trecut) A pune (un copil) la colț = a-l obliga să stea, drept pedeapsă, într-un ungher al camerei, cu fața la perete. Ia mai lasă-ne, domnule, că nu sîntem la școală. Atîta ar mai trebui: să ne pui la colț! PAS, Z. IV 161. ♦ Colț roșu = încăpere a unei instituții, anume amenajată, unde au loc diferite manifestări culturale sau profesionale. Sindicatele desfășoară o intensă activitate culturală de masă prin numeroase biblioteci, cluburi, colțuri roșii etc.în vederea continuei ridicări a nivelului politic și profesional al celor ce muncesc. SCÎNTEIA, 1951, nr. 2132. Alături de activitatea de zi cu zi ce trebuie să se desfășoare în căminele culturale și colțurile roșii, o atenție deosebită trebuie să fie acordată organizării de manifestări cultural-educative și artistice la locul de muncă. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 342, 1/2. 3. Loc îndepărtat, retras, dosnic; refugiu, ascunziș. în orice colț zîmbească veselia. CERNA, P. 52. Vederea lui nu poate străbate prin toate colțurile și afundăturile [pădurii]. ISPIRESCU, L. 57. Vesela artistă... Acum e pierdută într-un colț de lume, sub negrul pămînt. ALECSANDRI, P. I 229. ◊ Fig. Poate să primească bine și să înțeleagă sinceritatea cu care îți deschizi inima,dar poate să se și supere... Știu eu?... Sînt atîtea colțuri în sufletele omenești! D. ZAMFIRESCU, R. 150. Acești poeți caută să găsească colțuri noi în domeniul artei. DEMETRESCU, O. 146. ◊ Expr. În (sau din) toate colțurile = în (sau din) toate părțile. Și-n fiecare cuvînt Nu răsună glasul tuturor oamenilor Din toate colțurile lumii? BARANGA, V. A. 9. Dragele iubirile Cîntă ca paserile în toate colțurile. ALECSANDRI, P. P. 304. La colț de țară și la mijloc de masă = într-un loc ferit de primejdii. II. 1. (De obicei la pl.) Dinții animalelor (mai rar ai oamenilor), în special caninii. Colțun își descoperi colții într-un rînjet amenințător. SADOVEANU, N. F. 34. Scroafa se puse cu colții săi și sparse zidul, făcînd o gaură numai cît putea ea să treacă. ISPIRESCU, L. 129. [Mama zmeului] se pune, cu cei doi colți ce-i avea, a roade la zid. RETEGANUL, P. I 40. ◊ Expr. A-și arăta colții = a manifesta o atitudine agresivă, un caracter aprig. În Rusanda și-a arătat colții o făptură dîrză, care a vrut să trăiască și să-și apere inima. POPA, V. 309. A (se) lua la colți = a (se) certa, a fi gata să se încaiere. A avea colți = a fi dîrz, obraznic la răspunsuri, la replică. Aha... băietul are colți la răspunsuri. VISSARION, B. 287. ♦ Fragment dintr-un dinte sau dintr-o măsea ruptă. 2. Fiecare dintre vîrfurile lungi și ascuțite ale greblei, furcii s-au ale altor instrumente asemănătoare; crăcană. O întoarse [furca] cu colții în sus. MIHALE, O. 218. 3. (Mai ales la pl.) Un fel de cui de fier care se aplică, iarna, pe talpa încălțămintei, ca să nu alunece pe gheață; țintă. 4. Vîrf ascuțit și proeminent de stîncă, de gheață etc. Colțuri de stîncă se îmbrăcau la rădăcină cu peria deasă, negricioasă, a tufelor țepoase. DUMITRIU, V. L. 6. Muma zmeului făcu ce făcu și trecu muntele, cățărîndu-se din colț în colț. ISPIRESCU, L. 25. Deodată se ridică din pămînt un colț sur, drept, neclintit. EMINESCU, N. 23. Așezînd genunchi și mînă cînd pe-un colț cînd pe alt colț, Au ajuns să rupă gratii ruginite-a unei bolți. EMINESCU. O. I 76. Un vultur cu durere țipa p-un colț de stîncă. BOLINTINEANU, O. 6. Să bei apă de pe piatră, Printre colțuri strecurată. TEODORESCU, P. P. 73. ◊ Compus: floare-de-colț = albumeală, floarea-reginei. 5. Vîrful plantelor (în special al ierbii) chiar la începutul dezvoltării lor, cînd încolțesc. Pe izlaz, iarba încă nu-și ridicase colțul într-atît, încît cirezile satului să meargă la păscut. MIHALE, O. 503. Nici nu-ți faci idee ce simțire de bucurie am cînd zăresc colțul unui fir de busuioc, al unei rozete; un sîmbure de viață, care crește, tinde cătră soare. SADOVEANU, O. IV 398. Mi se părea că fiecare pom, fiecare bulgăre, fiecare colț de iarbă au văzut... goana nebună a tatei. SAHIA, N. 62. Femeia trimite pe băiet cu vitele la cîmp, să pască colț de iarbă, să se mai înfiripe. ȘEZ. VII 137. (În legătură cu verbele, «a prinde», «a scoate», «a da» etc.) [Simion] se și auzea cîntînd din fluier... în timp ce oile pășteau repede iarba dată în colț. CAMILAR, TEM. 122. Începea a scoate colț porumbul. SADOVEANU, P. M. 275. III. 1. (Mai ales la pl.) Tăietură (sau șir de tăieturi) în formă mai mult sau mai puțin triunghiulară, făcută pe marginea unei stofe; dantelă împletită în formă de asemenea triunghiuri. 2. (Rar) Șuviță de păr ondulată, trasă pe frunte sau pe tîmple. Își drege colții de pe frunte. CARAGIALE, T. II 202.

FLOÁRE, flori, s. f. I. 1. Parte a plantei, care cuprinde organele de reproducere sexuată, și care are de obicei o corolă frumos și variat colorată. Cîțiva flăcăi, pe din afara gardului, ocheau fetele și glumeau, lovindu-le cu cîte o floare. BUJOR, S. 95. În brațul drept Avea flori albe, dragi odoare, Și flori avea la-ncingătoare Și-n mînă flori, și flori la piept Și însăși ea era o floare. COȘBUC, P. II 258. Flori albastre tremur-ude în văzduhul tămîiet. EMINESCU, O. I 85. ◊ (Adesea la sg., cu înțeles colectiv) Salcîmii plini de floare Se uită lung spre sat. TOPÎRCEANU, S. A. 45. Mă sui încetișor în teiul care te adormea de mirosul floarei. CREANGĂ, A. 53. Cîmpul floare nu avea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 491. ◊ Fig. Veșnic floarea fericirii pe pămînt va fi în floare, Cînd în lumea cugetării, cugetarea va fi soare. BELDICEANU, P. 126. ◊ Loc. adj. În floare = a) înflorit, în perioada înfloririi. Un miros de salcîmi în floare venea dinspre grădină. SANDU-ALDEA, U. P. 31. Văzu struguri, unii copți... alții aguridă și alții tocmai în floare. ISPIRESCU, L. 146; b) (fig.) în plină strălucire, frumos, zdravăn, puternic. Mureau pe rînd, Cînd oameni în floare și cînd Micuții din fașe. TOMA, C. V. 327. Ci tu rămîi în floare, ca luna lui april. EMINESCU, O. I 128. Un voinicel în floare pe-un alb fugar călare. ALECSANDRI, O. 211. În floarea vîrstei = tînăr. Bătrîni sînt prea puțini, mai toți oamenii în floarea vîrstei. BART, S. M. 34. ◊ Expr. Floare la ureche = lucru de puțină însemnătate, care nu produce îngrijorare. Ale noastre sînt flori la ureche pe lîngă cele ce spune în cărți. CREANGĂ, A. 22. De florile mărului sau de flori de cuc = în zadar, degeaba, fără nici un folos. Nu-i trebui lui Mercur să alerge mult, căci nu doară de florile mărului era el zeu alergător. ISPIRESCU, U. 7. Nu-l ducem noi la spînzurătoare numai așa de flori de cuc. CREANGĂ, P. 332. N-am crescut-o eu, n-am descîntat-o eu... de flori de cuc?... Adeluța-i a mea. ALECSANDRI, T. I 355. ◊ (Adverbial; în expr.) A strînge degetele floare = a strînge degetele cap la cap. Făceai mîna puică, strîngînd degetele floare. DELAVRANCEA, la TDRG. 2. Orice plantă (erbacee) care face flori colorate. Să-și caute mireasă, Subțire ca o floare. GOGA, P. 97. Floarea cu coroana aurie se clătină ușor spre copilă, la adierea vîntului. IBRĂILEANU, S. 11. Jelui-m-aș florilor De dorul surorilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 192. ◊ (Poetic) Nastasia s-a întors la moară plină de încredere, ca și cum ar fi crescut în ea o floare. SADOVEANU, M. C. 154. 3. Compuse: floarea-soarelui = plantă erbacee din familia compozeelor, cu tulpina înaltă pînă la 2 metri, cu floarea galbenă îndreptată spre soare; e cultivată pentru semințele ei oleaginoase (Helianthus annuus); sora-soarelui, răsărită. Orașul vechi, cu izul amărui, Azi, își întoarce fața spre uzină Ca, după soare, floarea-soarelui. CASSIAN, H. 50. Bolta și-a cernit năframa Ca o mamă întristată, Floarea-soarelui pe cîmpuri Pleacă fruntea-ngîndurată. GOGA, P. 64. Floarea-soarelui, bătrînă, De pe-acum se sperie C-au să-i cadă în țărînă Dinții, de mizerie. TOPÎRCEANU, S. A. 65; (Mold.) floarea-brumei = brîndușă. Leona are obicei de strînge, toamna, cepe de brîndușă, care la noi se cheamă «floarea-brumei». SADOVEANU, N. F. 35. În jurul lor răsăreau ici-colo din țărîna săracă brîndușe, florile-brumei. id. F. J. 364; (Transilv.) floare-domnească = garoafă, garofiță-de-munte. La ferești Cu flori-domnești, Dar în casă? Floare-aleasă. HODOȘ, P. P. 61; floare-de-colț sau (învechit) floarea-reginei, floarea-doamnei = mică plantă erbacee din familia compozeelor, cu frunzele albe, catifelate, ascuțite și dispuse în jurul inflorescenței; crește în regiunea alpină (Gnaphalium leontopodium); albumeală. Adela va rămînea pentru tine mereu stînca pe care crește floarea-reginei. IBRĂILEANU, A. 186; floarea-paștilor = breabăn. II. 1. Desen, pictură, broderie, ornament etc., în formă de floare (I). Vestmînt avea țesut în floare Și-un brîu purta pe-ncingătoare. COȘBUC, P. I 122. O năframă cusută frumos cu flori de mătasă. CREANGĂ, A. 92. ◊ Fig. Lumina zilei, florile de umbră și de lumină din poieni... toate cereau ceva sufletului ei. SADOVEANU, O. IV 484. Gerul... depune flori de iarnă pe cristalul înghețat. ALECSANDRI, P. A. 113. 2. Strat de mucegai care se formează la suprafața vinului, borșului, laptelui acru etc. Iar de vreți în poloboace să nu prindă vinul floare, Faceți cum făceau străbunii: la arminden beți pelin! BELDICEANU, P. 54. 3. (Chim., în expr.) Floare de pucioasă = pulbere de pucioasă, produsă prin sublimarea sulfului. 4. Capul sau fața caracterelor tipografice (spre deosebire de suportul pe care sînt aplicate). ♦ Extremitatea lățită a cuiului unde se bate cu ciocanul. Floarea pironului. ◊ (În expr.) Floarea cheii = parte a cheii care intră în broască sau în lacăt. III Fig. Partea cea mai aleasă, cea mai de seamă; frunte, elită. Sînt douăzeci și șapte de ani încheiați, de cînd pieri floarea Moldovei la Războieni. DELAVRANCEA, A. 9. O, tu nici visezi, bătrîne, cîți în cale mi s-au pus! Toată floarea cea vestită a întregului Apus. EMINESCU, O. I 146. În poiana tăinuită, unde zbor luciri de lună, Floarea oaspeților luncii cu grăbire se adună. ALECSANDRI, O. 184. ◊ (Cu sens de superlativ prin repetarea cuvîntului ca atribut) Pînvineai, bade, la noi, Eram floarea florilor, Drăguța feciorilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 158. IV. (Învechit și arhaizant) Culoare. Vîntul îi sălta-n cosiță Și-i făcea floare-n obraz. COȘBUC, P. I 49. Și-apoi ce vin! De era roș, bătea-n floarea rubinului. CONTEMPORANUL, VI 385. Sînt acum trii polcuri de dragoni... îmbrăcați în roșu, afară de frac, care îi ca a ulanilor rusăști, iar floarea postavului ca a oștenilor moldovinești. KOGĂLNICEANU, S. 44. V. (În expr.) Copil din flori = copil nelegitim.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

!floáre-de-cólț (plantă) s. f., g.-d. art. flórii-de-cólț; pl. flori-de-cólț

floáre-de-colț s. f., g.-d. art. flórii-de-colț; pl. flóri-de-colț

Intrare: floare-de-colț
floare-de-colț substantiv feminin
substantiv feminin compus
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • floare-de-co
  • floarea-de-co
plural
  • flori-de-co
  • florile-de-co
genitiv-dativ singular
  • flori-de-co
  • florii-de-co
plural
  • flori-de-co
  • florilor-de-co
vocativ singular
plural

floare-de-colț

  • 1. Mică plantă erbacee, cu frunzele albicioase, pufoase și ascuțite, dispuse în jurul inflorescenței, care crește pe crestele stâncoase ale munților (Leontopodium alpinum).
    exemple
    • Adela va rămînea pentru tine mereu stînca pe care crește floarea-reginei. IBRĂILEANU, A. 186.
      surse: DLRLC

etimologie: