flămânzi [At: TETRAEV. (1574) 236 / Pzi: ~zesc / E: flămănd] 1 vt (Rar; îoc a sătura) A ține pe cineva nemâncat. 2 vi A fi flămând. 3 vi A suferi de foame.

A FLĂMÂNZI ~esc 1. intranz. 1) A avea senzația de foame; a fi flămând. 2) A îndura foame. 2. tranz. A face să îndure foame; a ține nehrănit; a înfometa. /Din flămând

flămânzì v. a-i fi foame.

flămând, ~ă [At: TETRAEV. (1574) 246 / Pl: ~nzi, ~e / E: ml *flammubundus] 1-2 smf, a (Om) căruia îi este foame Si: înfometat, famelic. 3 a (Înv; fig) Amenințat de foamete. 4 a Lacom. 5 a Dornic. 6 sm (Reg) Flămânzare.

FLĂMÎND, -Ă, flămînzi, -de, adj. (În opoziție cu sătul) Care simte senzația de foame, căruia îi e foame. Își aduse aminte că feciorul îi vine de pe drum lung, că-i trudit și mai ales flămînd. SADOVEANU, B. 57. Flămînd și gol, făr-adăpost. COȘBUC, P. I 207. Lupului îi scăpărau ochii și-i sfîrîia gîtlejul de flămînd ce era. CREANGĂ, P. 23. ◊ Fig. Eram un copilandru. Din codri vechi de brad Flămînzii ochi rotindu-i, eu mistuiam pămîntul. EMINESCU, O. I 88. ◊ (Substantivat) Sătulul nu crede flămîndului. Flămîndului pîinea-i e în gînd.

FLĂMÎNZI, flămînzesc, vb. IV. Intranz. A i se face (cuiva) foame, a deveni flămînd; a suferi de foame, a răbda de foame. Mergînd pe drum, au flămînzit grozav, încît nu mai știa ce să facă. Îi chiorăia mațele cumplit! SBIERA, P. 210. Mănînci pînă a nu fi flămînzit; bei pînă a nu fi însetoșat. ISPIRESCU, U. 25. Cîinele cînd flămînzește, Tot la oase-n vis gîndește. ♦ Tranz. (În opoziție cu a sătura) A face pe cineva să-i fie foame, a-l ține nemîncat, flămînd.

FLĂMÂND ~dă (~zi, ~de) 1) și substantival Care are senzația de foame; căruia îi este foame. Animal ~. 2) fig. fam. Care este dornic de ceva. ~ de lucru. /Orig. nec.

flămând a. 1. care sufere de foame; 2. fig. lacom. [Cf. lat. FAMULENTUS].

Flămânda f. 1. sat și schit în jud. Argeș; 2. sat în jud. Vâlcea.

flămînd, -ă adj. (lat. *famulentus [d. famis, foame], de unde s’a făcut *flamuentus, *flămuînd, apoĭ flămînd; it. famulento). Căruĭa ĭ-e foame. Fig. Doritor: flămînd de glorie. – Vechĭ și flo-.

flămînzésc v. intr. Devin flămînd, mi se face foame. V. tr. (și înflămînzesc). Reduc la foame, la foamete.

flămânzi (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. flămânzesc, 3 sg. flămâzește, imperf. 1 flămânzeam; conj. prez. 1 sg. să flămânzesc, 3 să flămânzească

flămânzi (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. flămânzesc, imperf. 3 sg. flămânzea; conj. prez. 3 să flămânzească

flămânzi vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. flămânzesc, imperf. 3 sg. flămânzea; conj. prez. 3 sg. și pl. flămânzească

flămând adj. m., pl. flămânzi; f. flămândă, pl. flămânde

flămând adj. m., pl. flămânzi; f. flămândă, pl. flămânde

flămând adj. m., pl. flămânzi; f. sg. flămândă, pl. flămânde

FLĂMÂNZI vb. a înfometa. (A ~ pe cineva.)

FLĂMÂND adj. flămânzit, înfometat, nemâncat, nesătul, (rar) înfomat, (reg.) fometos, (prin Transilv. și Ban.) sec. (E veșnic ~.)

FLĂMÎND adj. flămînzit, înfometat, nemîncat, nesătul, (rar) înfomat, (reg.) fometos, (prin Transilv. și Ban.) sec. (E veșnic ~.)

FLĂMÎNZI vb. a înfometa. (A ~ pe cineva.)

Flămând ≠ sătul, îmbuibat

flămînd (flămîndă), adj. Care simte senzația de foame, înfometat. – Mr. flămunt, megl. flămund, istr. flămănt. – Lat. famelicus, cu l propagat (*flamelicus) sau expresiv, cf. 3415 și ulterior disimulat *flamen(i)cus; consoana finală ca în stîng. – Der. flămînjos, adj. (flămînd); flămînjune, s. f. (foame); flămînzare, s. f. (Trans., deșert, parte a corpului unui animal); flămînzenie, s. f. (starea unei persoane care postește); flămînzi, vb. (a-i fi foame; a provoca foamea); flămînzică, s. f. (plantă, Drama nemorosa); flămînzilă, s. m. (poreclă dată persoanelor veșnic flămînde). – [3419]

FLĂMÂNZI, com. în jud. Botoșani; 11.954 loc. (1995). Filatură de bumbac; fabrică de brânzeturi. Aici a izbucnit, în febr. 1907, marea răscoală țărănească. Monument închinat răscoalei.

a fi mai flămând cu ochii decât cu burta expr. a fi dornic de cunoaștere / de învățătură.

flămând ca un lup expr. a fi foarte flămând.