fâl i [At: SEVASTOS, N. 297 / E: fo] (Are) Cuvânt care imită zgomotul produs de fâlfâitul aripilor unei păsări.

FÂL interj. (se folosește, de obicei repetat, pentru a reda zgomotul produs de mișcarea aripilor păsărilor). /Onomat.

FÎL! FÎL! interj. Imită fîlfîitul aripilor: rațele fîl! fîl! fîl! sburară în stol și se duseră ISP..

FÎL interj. (De obicei repetat) Onomatopee care redă zgomotul produs de fîlfîitul aripilor. Deodată o păsărică (vrabie, cioară sau altă pasăre vie), fîl, fîl, fîl pe deasupra capetelor. SEVASTOS, N. 294.

FÎL interj. (Adesea repetat) Cuvînt care redă zgomotul produs de fîlfîitul aripilor. – Onomatopee.

fâl/fâl-fâl interj.

fîl interj. – Exprimă zgomotul făcut de aripi în zbor. Creație expresivă. Pentru valoarea expresivă a grupului f-l, cf. Iordan, BF, II, 170. – Der. fîlfîi, vb. (a da din aripi; a flutura; a pîlpîi; a se bîlbîi), cf. sl. fŭflati „a fi peltic”, ca și celelalte formații expresive din rom. bîlbîi, pîlpîi, mormăi, etc.; fîlfîială, s. f. (acțiunea de a fîlfîi, fluturare; gîngăveală); fîlfîit, s. n. (fîlfîială; gîngăveală); fîlfîitor, adj. (care dă din aripi; care pîlpîie; care flutură; care se bîlbîie); folfăi, vb. (a bîigui, a molfăi, a bolborosi); folfăit, s. n.; folfăială, s. f.; folfăitură, s. f. (molfăială, bîiguială); fonf, s. m. (bîlbîit, gîngav), cf. sl. fŭlfją „a se bîlbîi”; fonfăi, vb. (a fi gîngav, a bîigui); fălălăi, vb. (a bîzîi), cf. Iordan, BF, II, 173. Cf. farf-, ferfeli.