extaz sn [At: VĂCĂRESCUL, IST. 258 / V: (înv) ecst~, estas, estasă sf, estaz, estază, ~as, ~ase, ~asă, ~ă sf (îvr) ~sie sf, extasis / Pl: ~e, (înv) ~uri / E: fr extase, ngr εκστασις, εξστασις^[1]] 1 (Adesea construit cu verbe ca „a fi”, „a rămâne”, „a cădea” etc., de care se leagă prin prepoziția „în”) Stare psihică de mare intensitate, caracterizată prin concentrare extremă asupra unui obiect al contemplației, cu sentimentul unei revelații și al unei comuniuni, și prin suspendarea activității intelectuale și a receptivității senzoriale Si: exaltare (7). 2 Stare afectivă paroxistică (de satisfacție, de admirație etc.) Si: exaltare (8). 3 (Îvr) Paroxism. 4 Stare provocată de un dezechilibru nervos, în care bolnavul, dominat de o idee fixă, este lipsit de senzații și rămâne imobil, cu o expresie de beatitudine.