elocuțiune sf [At: MARCOVICI, R. 137/19 / V: ~cuție, (îvr) ~uciune / P: ~ți-u~ / Pl: ~ni / E: fr élocution, it elocuzione, lat elocutio, -onis] (Liv) 1 Parte a retoricii care se ocupă cu problemele de stil. 2 Alegere și ordonare a cuvintelor într-un discurs (în scopul obținerii unei exprimări artistice). 3 Mod de a exprima gândirea prin cuvinte.

*ELOCUȚIUNE sf. 1 Mod de a se exprima: are o ~ ușoară ¶ 2 📖 Modul de a pronunța un discurs ¶ 3 📖 Partea retoricei care tratează despre alegerea și așezarea cuvintelor [fr.].

ELOCUȚIUNE, elocuțiuni, s. f. 1. Mod de a exprima gîndirea prin cuvinte; stil. ♦ Alegerea și așezarea cuvintelor într-un discurs, pentru o exprimare artistică. 2. Parte a retoricii care tratează despre stil.

ELOCUȚIUNE s.f. 1. Fel de exprimare a ideilor, a gîndurilor. ♦ (Ret.) Alegerea și dispunerea cuvintelor într-un discurs. 2. Parte a retoricii care tratează problemele de stil. [Pron. -ți-u-. / cf. lat. elocutio, fr. élocution].

ELOCUȚIUNE s. f. 1. fel de exprimare a ideilor, a gândurilor. ◊ alegerea și dispunerea cuvintelor într-un discurs. 2. parte a retoricii care tratează problemele de stil. (< fr. élocution, lat. elocutio)

ELOCUȚIUNE ~i f. 1) Mod de exprimare a gândurilor (a ideilor) prin cuvinte. 2) Parte a retoricii care tratează probleme de stil. /<fr. élocution, lat. elocutio, ~onis

elocuți(un)e f. 1. mod de a se exprima: elocuțiune ușoară; 2. partea retoricei ce tratează despre alegerea și așezarea cuvintelor.

*elocuțiúne f. (lat. elocútio, -ónis). Modu de a te exprima: elocuțiune ușoară. Acea parte a retoriciĭ care conține regulele stiluluĭ.

elocuciune sf vz elocuțiune

elocuție sf vz elocuțiune

elocuțiune (mod de exprimare; parte a retoricii) (desp. -ți-u-) s. f., g.-d. art. elocuțiunii; pl. elocuțiuni

elocuțiune (mod de exprimare, parte a retoricii) (-ți-u-) s. f., g.-d. art. elocuțiunii; pl. elocuțiuni

elocuțiune (mod de a exprima gândirea prin cuvinte) s. f. (sil. -ți-u-), g.-d. art. elocuțiunii; pl. elocuțiuni

ELOCUȚIUNE (< fr. élocution < lat. elocutio, vorbire) Parte a retoricii care se ocupă cu alegerea și așezarea cuvintelor într-un discurs, cu scopul unei expuneri cît mai clare și frumoase, și ale cărei reguli clasice sint expuse de Aristotel în Retorica sa. În accepția proprie a cuvîntului, elocuțiunea nu este altceva decît enunțarea gîndirii prin cuvinte. Termenul elocuțiune este sinonim cu stilul, cu deosebire că elocuțiunea se aplică îndeosebi exprimării orale. Elocuțiunea cuprinde mijloacele stilistice prin care se reliefează gîndirea oratorului. Unii autori sînt de părere în a socoti această parte a retoricii drept cea mai importantă șt cea mai dificilă, deoarece mijloacele stilistice se pot combina în multe feluri, după intențiile și tăria cuvîntului. „Elocința, spune Quintilian, după cum se socotește de mai toți, (este) cea mai grea.” Dintre posibilitățile de combinare sînt de menționat: stilul simplu, stilul temperat și stilul sublim.