EDEC, edecuri, s. n. 1. (Mar.) Odgon lung cu care se trage un vas în susul apei; p. ext. remorcarea unei luntre sau locul unde se remorchează o corabie ori o luntre. Remorcația este ceea ce turcii numesc edec, adică să se tragă barca în susul apei după mal, prin mijlocirea oamenilor. BOLINTINEANU, O. 265. ◊ Expr. A trage la edec = a trage luntrea împotriva cursului apei, cu o funie. Un pescar turc trăgea la edec, în tăcere, caicul său încărcat. ODOBESCU, S. I 140. Ei duc pre apă productele și vitele lor la Turnu, trăgînd luntrele la edec. I. IONESCU, M. 532. A fi la edecul cuiva = a fi supus cuiva, a fi la remorca cuiva, a fi la cheremul cuiva. S-au găsit la noi oameni care să ne spună că locul statului romîn trebuie să fie astăzi la edecul, la remorca politicii turcești. ODOBESCU, S. III 430. 2. Lucru care se găsește de multă vreme într-o casă, într-o gospodărie. Atunci văzură și unul și altul cîte lucruri se adună într-o casă veche și cînd ridicau vreun edec de la locul în care acesta își căpătase dreptul de stăpînire veșnică, simțeau în suflet prăbușiri ca în goluri de prăpastie. BASSARABESCU, S. N. 131. ♦ (Mold.) Obiect de mare importanță, lucru de preț. ♦ Fig. Persoană care se găsește într-un loc oarecare de foarte multă vreme (și care a devenit aproape indispensabilă). ♦ (Ironic) Persoană care duce o existență inutilă. – Variantă: iedec (CONTEMPORANUL, VI 37) s. n.