DUMINICĂ, duminici, s. f. (Și în forma duminecă) Ultima zi a săptămînii, care urmează după sîmbătă și care e zi legală pentru repaus. Eu cu Ioana ne-am închis în această bibliotecă o duminică întreagă. CAMIL PETRESCU, T. I 29. Peste cîteva zile, într-o duminecă de primăvară, mai tot satul era adunat înaintea subprefecturii. BUJOR, S. 37. Șezînd într-o duminică cu luleaua în gură... iată că vine soția lui. ISPIRESCU, L. 206. În dumineca viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. CREANGĂ, P. 162. ◊ Loc. adj. De duminică = (despre haine) care se poartă în zilele de sărbătoare. Măriuca, în straie de duminecă, ținea între dinți o floare albă de trandafir. CAMILAR, N. I 230. Avem haine mai curate... de duminecă. CAMIL PETRESCU, B. 75. ♦ (Adverbial) În duminica următoare. Duminică mă duc la pescuit. ♦ (Adverbial; în forma articulată) În fiecare duminică. Dumineca, în haine de sărbătoare, se fac vizite de la un șlep la altul. BART, E. 331. Sărbătoarea și duminica vezi toate crîșmăresele gătite. NEGRUZZI, S. I 315. Jocul ei dumineca Îmi robește inima Pentru-ntreagă viața. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 33. – Variantă: duminecă s. f.