DULĂU, dulăi, s. m. Cîine mare și lățos (mai ales de la stînă); zăvod. Dulăi mari cît mînjii se întîlneau bot în bot prin întunerec. CAMILAR, T. 6. După zaplaz, hămăiau dulăi ciobănești. SADOVEANU, Z. C. 115. Pînă-n ziuă urlă dulăii de la stînă. ALECSANDRI, P. III 299. Așa buciumă ciobanii Cînd își prăpădesc cîrlanii Și s-adune dulăi Pe la toate tîrlele. SEVASTOS, C. 293.