15 definiții pentru dualism

dualísm sn [At: DEX / P: du-al~ / Pl: (rar) ~e / E: fr dualisme] 1 Doctrină care consideră ca principiu al existenței două elemente diferite și ireductibile, materia și spiritul. 2-4 (Imp) Dualitate (1-3). 5 Formă de conducere statală realizată, în 1867, printr-o uniune personală între Austria și Ungaria. modificată

Am corectat etimol. cuv. În original: fr dualism - LauraGellner

DUALÍSM s. n. 1. (Fil.) Folosire a două principii ireductibile, eterogene (fie în conflict, fie complementare) în analiza procesului cunoașterii sau în explicarea realității. ♦ Credință în două zeități supreme (sau două puteri supranaturale) în opoziție, care determină existența lumii. 2. (Impr.) Dualitate. 3. Formă de conducere statală realizată, în 1867, printr-o uniune personală între Austria și Ungaria. [Pr.: du-a-] – Din fr. dualisme.

DUALÍSM s. n. 1. Concepție, doctrină care consideră ca principiu al existenței două elemente diferite și ireductibile, materia și spiritul. 2. (Impr.) Dualitate. 3. Formă de conducere statală realizată, în 1867, printr-o uniune personală între Austria și Ungaria. [Pr.: du-a-] – Din fr. dualisme.

DUALÍSM s. n. 1. (În opoziție cu monism) Curent filozofic care consideră ca principiu al existenței nu o singură substanță, ci două substanțe diferite: materia și ideea, care se neagă reciproc și luptă între ele. 2. (În expr.) Dualismul austro-ungar = formă a absolutismului de stat, introdusă în imperiul habsburgic după înfrîngerea revoluției din 1848-1849, constînd în alianța burghezo-feudală a păturilor conducătoare ale celor două națiuni privilegiate (austriacă și ungară), cu scopul de a mări asuprirea celorlalte naționalități și a accentua exploatarea popoarelor austriac și ungar.

dualísm s. n. (sil. du-a-)

DUALÍSM s. v. dualitate.

DUALÍSM s.n. 1. (op. monism) Concepție filozofică potrivit căreia la baza existenței stau două principii opuse și ireductibile: materia și spiritul, corpul și sufletul, binele și răul etc. 2. Dualismul austro-ungar = formă de conducere adoptată de monarhia austro-ungară după revoluția din 1848, constând în alianța păturilor conducătoare ale celor două națiuni privilegiate (austriacă și ungară). [< fr. dualisme].

DUALÍSM s. n. 1. dualitate (1). 2. concepție filozofică potrivit căreia la baza existenței stau două principii opuse și ireductibile: materia și spiritul, corpul și sufletul, binele și răul etc. ◊ (psih.) teorie potrivit căreia între fizic și psihic nu există raporturi de interdependență, cu o natură și funcții distincte. (< fr. dualisme)

DUALÍSM n. 1) Concepție filozofică conform căreia la baza existenței ar sta două elemente opuse, materia și spiritul. 2) Coexistență a două principii contradictorii. [Sil. du-al] /<fr. dualisme

dualism n. sistemă religioasă după care lumea a fost formată și subzistă prin concursul a două principii opuse și coeterne, unul bun și celălalt rău.

* dualízm n., pl. e (d. dual). Sistemă filosofică saŭ religioasă care admite doŭă principiĭ, cum e materia și spiritu corpu și sufletu, binele și rău, care se presupun că-s în luptă perpetuă unu cu altu. Sistemă de guvernament care consistă din doŭă state autonome conduse de un singur monarh, cum era Austro-Ungaria.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

DUALÍSM s. dualitate. (~ unui fenomen.)

dualism, concepție potrivit căreia bipolaritatea major-minoră a trisonului (v. acord), respectiv a modurilor (II) major* și minor* în cadrul armoniei (III, 2) tonal-funcționale, se supune unei aceleiași legități dialectice și și-ar avea originea în datele obiective ale fenomenului fizic al armonicelor*. Remarcând individualitatea trisonului în urma impunerii treptate a armonicului, Zarlino aplica, într-un sens încă monist, procedeul diviziunii (5) armonice, respectiv aritmetice, în fundamentarea acestuia (simpla recunoaștere a realității trisonului ca și noua expresie matematică găsită terței* majore și minore nu sunt însă argumente pentru a-l desemna pe Zarlino – conform opiniei lui Riemann – ca pe cel dintâi dualist). Odată cu teoria lui Rameau asupra armoniei, atât trisonul cât și ceea ce mai târziu s-a numit tonalitate (1), și-au găsit o bază rațională în fenomenul armonicelor superioare ale unui sunet fundamental. Șirul primelor armonice a fost considerat modelul natural al trisonului major; „rezonanța” nu a putut oferi însă un model și pentru acordul minor (cu toate că Rameau a emis ipoteza armonicelor inferioare), astfel încât acesta precum și modul minor continuau a fi considerate un reflex al majorului. Ca o prelungire a teoriei afectelor*, teorie care în ipostaza sa romantică se baza – și nu în ultimă instanță – pe dihotomia psihică dintre major și minor, această problemă a naturii oarecum misterioase a fenomenului a dat naștere unor speculații de nuanță filosofică, para- sau cvasimuzicală (Goethe, de ex., s-a interesat de caracterele minorului, probabil în virtutea faimoaselor dar hazardatelor sale teoretizări asupra culori). Pe de altă parte, tot mai necesară în procesul consolidării și adâncirii conceptului de armonie, explicarea unitară a major-minorului se impunea. Întemeiat pe convingerea că singurele intervale „direct perceptibile” sunt octava*, cvinta* și terța* mare, Hauptmann investește procesul armonic cu un principiu dialectic, în care trisonul major are rolul unui dat activ, în timp ce trisonul minor acela al existenței pasive a unui ton în condițiile asocierii cvintă-terță, Oettingen merge mai departe în cercetarea d. și, considerând terța mare, în același chip, ca fiind implicată în structurarea ambelor acorduri, stabilește însă ca ton de bază pentru trisonul major tonul lui fundamental (de ex., în major, sol-si-re), iar pentru trisonul minor tonul lui superior (de ex., în minor, re-si bemol-sol). Riemann se ocupă intens de problema d. și, preluând imperativul fundării dialectice a fenomenului de la Hauptmann și metoda deducerii prin proiecție reflexă (inversă) a acordurilor de la Oettingen, ajunge la ipoteza existenței unei serii armonice inferioare care să explice acordul minor, ipoteză ce nu se verifică însă pe cale experimentală. Adâncirea d. și transcenderea sa de fapt din sfera armoniei bazate pe o tonalitate lărgită (inclusiv prin modal) este efectuată de către Karg-Elert în a sa teorie polaristă*.

DUALÍSM (‹ fr. {i}; {s} lat. dualis compus din doi) s. n. 1. (În filozofie și teologie) Orice teorie care explică fenomenele fenomenele în termenii a două principii distincte și ireductibile: la Platon, lucruri sensibile și idei; la Aristotel, materie și formă; la Descartes, materie (substanță având ca atribut întinderea) și spiritul sau sufletul (substanță necorporală având ca atribut gândirea); în teologie, bine și rău (d. zoroastrist). Opus monismului. 2. Dualitate. 3. (FIZ.) Dualism undă-corpuscul = concepție potrivit căreia unei microparticule (corpuscul) i se poate asocia o undă și reciproc, confirmată experimental prin efectul fotoelectric și efectul Compton. Natura radiațiilor electromagnetice apare astfel: ondulatorie în fenomenele de propagare, reflexie, refracție, interferență, difracție, polarizare și corpusculară în fenomenele de emisie și absorbție. 4. Dualismul austro-ungar = formă de conducere statală, realizată printr-o uniune personală între Austria și Ungaria (1867-1918), ca urmare a crizei politice și sociale, provocate de înfrângerea Austriei în războiul cu Prusia pentru hegemonie în rândul statelor germane.

Intrare: dualism
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular dualism dualismul
plural
genitiv-dativ singular dualism dualismului
plural
vocativ singular
plural