drumar sm [At: MAIOR, I. B. 78/9 / Pl: ~i / E: drum + -ar] 1 (Reg) Drumeț (1). 2 (Înv) Constructor de drumuri (1). 3 (Trs) Persoană care are în sarcină îngrijirea drumurilor (1).

DRUMAR, drumari, s. m. (Transilv.) Drumeț. Din vreme în vreme se ivea pe aici cîte un drumar străin. DAN, U. 196. Sosi-nfloritul Cireșar – Dar nici acum voinicul nu, Doritul ei drumar! COȘBUC, P. I 282. Cîți drumari pe drum trecea, Toți în cuibul meu zvîrlea. MARIAN, O. I 110. Călătorii... se duc pe aici încolo, iar oamenii rămîn mîngîiați, că putură face bine bieților drumari. RETEGANUL, P. III 4.

drumar s. m. ◊ „Circulă știri cum că «Cupa drumarilor», competiție de schi cu un statut distinct de 33 de ani încoace [...] s-ar putea «înjumătăți» în acest sezon, printr-o hotărâre administrativă bizară [...]” Săpt. 28 XII 84 p. 2. ◊ „Drumarii au hotărât. Întrunirea reprezentanților a 82 de sindicate din sectorul de drumuri naționale și județene [...] a hotărât declanșarea unui conflict de muncă [...]” R.l. 10 VII 93 p. 16; v. și 14 VIII 93 p. 9 (din drum + -ar)

DRUMAR ~i m. rar Muncitor însărcinat cu supravegherea și întreținerea unui sector rutier. /drum + suf. ~ar

drumar s. m., pl. drumari

*drumar s. m., pl. drumari

drumar s. m., pl. drumari

drumar, drumari s. m. proiectant sau constructor de drumuri și poduri

DRUMAR s. v. călător, drumeț.

drumar s. v. CĂLĂTOR. DRUMEȚ.

drumár, drumari, s.m. Călător, drumeț: „Că suntem drumari flămânzi și umblăm de multă vreme” (Bilțiu, 1999: 348). ■ (onom.) Drumar, Drumaș, nume de familie în jud. Maram. – Din drum + suf. -ar (DER, DEX, MDA).

drumar, drumari, s.m. – Călător, drumeț (Papahagi, 1925). ♦ (onom.) Drumar, Drumaș, Drumea, Drumel, nume de familie (12 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Din drum (< vsl. drumǔ < gr. drúmos, drómos „loc de alergare”) + suf. -ar (DER, DEX, MDA).