DOINIRE, doiniri, s. f. Faptul de a doini. Nimic... nu oprea chesoanele din mers, nici pe tunari din doinirea molcomă. CAMILAR, N. I 431. ◊ Fig. Aud doiniri triste de vînt. SADOVEANU, O. I 393. Nucule din dosul casei, Tot al meu și-aici și-aiurea: Ziua-n vînt îți văd doinirea, Noaptea ți-o ascult. COȘBUC, P. II 275. – Pronunțat: doi-.