doinaș sm, a [At: F (1875), 309 / Pl: ~i / E: doină + -aș] 1-2 (Persoană) care cântă doine (1-2) Si: (rar) doinar.

DOINAȘ, doinași, s. m. Cîntăreț de doine. E tîrziu acum. În zeghe, Dorm doinașii din cavale; Cîte-o stea, căzînd de veghe, Spre culcuș își face cale. CERNA, P. 141. Frunză verde grîu mărunt, Eu, doinașul cel cărunt, Vă trimet scrisoare vouă. BELDICEANU, P. 102. Și eu m-oi face Un mic ciobănaș, Din fluier doinaș. ALECSANDRI, P. P. 8. – Pronunțat: doi-.

DOINAȘ ~i m. Cântăreț de doine. [Sil. doi-naș] /doină + suf. ~aș

doinaș a. care cântă doine: ciobănaș, din fluier doinaș AL.

doĭnáș m. (d. doĭnă). Rar. Cântăreț de doĭne.

doinaș (pop.) s. m., pl. doinași

doinaș (pop.) s. m., pl. doinași

doinaș s. m. (sil. doi-), pl. doinași

DOINAȘ, Ștefan Augustin (pseud. lui Ștefan Popa) (1922-2002, n. sat Caporal Alexa, jud. Arad), poet român. Acad. (1992). A făcut parte din Cercul literar de la Sibiu. Meditații despre condiția umană, evoluând de la lirismul baladesc la o poezie a emoției filtrate intelectual, în forme concentrate și riguroase, de tip clasic („Seminția lui Laokoon”, „Ipostaze”, „Hesperia”, „Arie și ecou”, „Lamentațiile”). Eseuri („Orfeu și tentația realului”, „Poezie și modă poetică”, „Măștile adevărului poetic”). Traduceri din Goethe, Hölderlin, Mallarmé, Valéry.

DOINAȘ s. (pop.) doinar. (Un ~ cânta o doină.)

DOINAȘ s. (pop.) doinar. (Un ~ cînta o doină.)