DODII s. f. pl. (Pop. și fam.; în expr.) A vorbi sau a grăi (cam) în dodii = a vorbi fără șir; a aiuri. A lăsa (pe cineva) în dodiile lui = a lăsa (pe cineva) să-și facă nestingherit toanele, capriciile. A umbla sau a merge (ca) în dodii = a umbla sau a merge în neștire, năuc. – Et. nec.

DODII s. f. pl. (Pop. și fam.; în expr.) A vorbi sau a grăi (cam) în dodii = a vorbi fără șir; a aiura. A lăsa (pe cineva) în dodiile lui = a lăsa (pe cineva) să-și facă nestingherit toanele, capriciile. A umbla sau a merge (ca) în dodii = a umbla sau a merge în neștire, năuc. – Et. nec.

DODII s. f. pl. (Numai în expr.) A vorbi sau a grăi (cam) în dodii = a vorbi fără șir, a vorbi aiurea, a aiura. Începură... a grăi despre dînsul cam în dodii. ISPIRESCU, L. 36. Vorbești și tu ia așa în dodii cîteodată. CREANGĂ, P. 154. Mi se pare că vorbești cam în dodii făcîndu-mi o asemine întrebare. NEGRUZZI, S. I 229. A lăsa pe cineva în dodiile lui = a se dezinteresa de cineva care manifestă toane, capricii, a-l lăsa în voia lui, a nu se mai ocupa de el. Noi copiii o lăsăm în dodiile ei. STANCU, D. 5. (Rar) A umbla sau a merge (ca) în dodii = a umbla (sau a merge) în neștire, năuc.

DODII f. pl.: A vorbi în ~ a vorbi întraiurea. A umbla în ~ a umbla fără rost. /Orig. nec.

dodii (în) adv. în delir, aiurind: vorbești și tu ia așa în dodii câte odată CR. [Origină necunoscută].

dódiĭ f. pl. (rudă cu dodeĭesc și dodesc). Est. A vorvi în dodiĭ, a vorbi într’aiurea, a aĭura. A merge în dodiĭ, a merge în bobote, ia noroc, cum s’a nemeri.

dodie sf [At: ALEXI, W. / Pl: ~ii / E: nct] 1 (Îvp) Flecăreală. 2 (Pfm; îe) A vorbi sau a grăi (cam) în ~ii A vorbi fără sens, aiurea. 3 (Îvp; îe) A umbla sau a merge (ca) în ~dii A merge în neștire, năuc. 4 (Mun; Olt) Nărav. 5 (Pop; îe) A lăsa (pe cineva) în -iile lui A lăsa (pe cineva) să-și facă toanele, capriciile. modificată

DODI, dodesc, vb. IV. Tranz. (Regional) A găsi ceva din întîmplare, a da peste ceva; a pune mîna pe ceva, a înhăța. Mai ales crapu să vîră ca porcu în nămolu dîn fund și nu e chip să-l dodim. STĂNOIU, C. I. 82.

DODI, dodesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A găsi ceva din întîmplare; a pune mîna pe ceva, a înhăța.

dodeĭesc v. tr. (vsl. dodĕĭati, sîrb. dódijati, dojaditi. V. nădăĭesc). Vechĭ. Incomodez, supăr, necăjesc, molestez (Cost. 1, 262). – Și dodăĭesc și dodiesc.

dodésc v. tr. (rudă cu dodiĭ). Vest. Brodesc, nemeresc: Vezĭ de maĭ dodește vre-o mătase (VR. 1928, 3, 361). A o dodi, a o brodi. V. zgodesc.

dodéz (mă) v. refl. (var. din dodesc). Trans. Mă ferchezuĭesc, mă spăl, mă peptăn.

dodiálă, dodiésc V. dodeĭ-.

dodii (pop., fam.) s. f. pl. (în: a vorbi/a umbla în ~)

dodii (pop., fam.) (în expr.) s. f. pl.

dodii s. f. pl.

dodie s. f., pl. dodii

DODII s. f. pl. (În expr.) În dodii = la întîmplare. (din dodă)

DODI, dodesc, vb. IV. Tranz. (Trans.) A o nimeri, a ghici fără să vrea. (din dodă)

a vorbi în dodii expr. 1. a face afirmații nefondate. 2. a vorbi incoerent / neclar.