DISONANȚĂ, disonanțe, s. f. (Muz.). Lipsă de consonanță; împerechere de sunete care nu fac parte din aceeași armonie și, în consecință, tulbură armonia și sună neplăcut. ♦ Apropiere nearmonioasă de silabe sau de cuvinte. V. cacofonie. ♦ (Rar) Dezacord, stridență. Să cătăm dară unitatea în armonie și să nu facem disonanțe prin zelul nostru. BOLLIAC, O. 263.