DINȚAR, dințare, s. n. 1. Unealtă cu care se înclină dinții fierăstrăului de o parte și de alta a pânzei lui. 2. Grătar în dreptul scocului morii. – Dinte + suf. -ar.

dințar sn [At: TDRG / Pl: ~e / E: dinte + -ar] 1 Unealtă cu care se înclină dinții (15) ferăstrăului de o parte și de alta a pânzei lui. 2 Grătar în dreptul scocului morii.

DINȚAR, dințare, s. n. 1. Unealtă cu care se înclină dinții ferăstrăului de o parte și de alta a pânzei lui. 2. Grătar în dreptul scocului morii. – Dinte + suf. -ar.

DINȚAR, dințare, s. n. 1. Unealtă cu care se înclină dinții ferăstrăului de o parte și de alta a pînzei. 2. Grătar în dreptul scocului morii, care oprește pătrunderea corpurilor aduse de apă.

DINȚAR ~e n. 1) Instrument pentru reglarea dinților unui ferăstrău. 2) Grătar așezat în fața scocului morii care oprește pătrunderea murdăriei ce vine pe apă. /dinte + suf. ~ar

dințar m. 1. unealtă cu care se îndreptează dinții ferestrăului; 2. grătar ce se pune în dreptul scocurilor morii spre a opri murdăriile ce vin pe apă.

dințar s. n., pl. dințare

dințar s. n., pl. dințare

dințar (unealtă) s. n., pl. dințare

dințar, -ăreasă, dințari, -ărese s. m., s. f. medic stomatolog.

DINȚAR s. v. călcător, ceapraz.

dințar s. v. CĂLCĂTOR. CEAPRAZ.