9 definiții pentru dijmărit

dijmărít sn [At: (a. 1700) IORGA, S. D. XIV, 293 / V: (înv) decim~, dicim~, dej~, dișm~ / Pl: ~uri / E: dijmă + -(ă)rit] (Înv) 1 Dare în natură percepută, în trecut, asupra pământului Si: (îvr) dijmărie. 2 (Pex) Impozit plătit în Țara Românească pentru stupi și pentru porci. 3 (Rar) Funcție de dijmar. 4 (Rar) Slujbă de dijmar. 5 Înțelegere între proprietarul de pământ și țăranul care lucra pământul în schimbul unei părți din recoltă.

DIJMĂRÍT s. n. Dare în bani care se plătea în Țara Românească pentru stupi și pentru porci. – Dijmă + suf. -ărit.

DIJMĂRÍT s. n. Dare în bani care se plătea în Țara Românească pentru stupi și pentru porci. – Dijmă + suf. -ărit.

DIJMĂRÍT s. n. (Învechit) Dijmă. ♦ Dare în bani care se plătea în Muntenia pentru stupi și pentru porci. Următorii domni supuseră pe boieri să plătească și dijmăritul. BĂLCESCU, O. I 17.

dijmărit n. nume dat în Muntenia (pe la 1700) dării pe stupi și mascuri.

dijmărít n., pl. urĭ. Perceperea (biru) dijmeĭ. Un bir pe stupĭ și pe porcĭ pe la 1700 în Țara Românească.

desetină f. od. Mold. zeciueala stupilor și mascurilor (ceeace se numia în Muntenia dijmărit). [Bulg. DESETINA].

Intrare: dijmărit
dijmărit substantiv neutru
substantiv neutru (N29)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular dijmărit dijmăritul
plural
genitiv-dativ singular dijmărit dijmăritului
plural
vocativ singular
plural