8 definiții pentru dijmărit


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

dijmărít sn [At: (a. 1700) IORGA, S. D. XIV, 293 / V: (înv) decim~, dicim~, dej~, dișm~ / Pl: ~uri / E: dijmă + -(ă)rit] (Înv) 1 Dare în natură percepută, în trecut, asupra pământului Si: (îvr) dijmărie. 2 (Pex) Impozit plătit în Țara Românească pentru stupi și pentru porci. 3 (Rar) Funcție de dijmar. 4 (Rar) Slujbă de dijmar. 5 Înțelegere între proprietarul de pământ și țăranul care lucra pământul în schimbul unei părți din recoltă.

DIJMĂRÍT s. n. Dare în bani care se plătea în Țara Românească pentru stupi și pentru porci. – Dijmă + suf. -ărit.

DIJMĂRÍT s. n. Dare în bani care se plătea în Țara Românească pentru stupi și pentru porci. – Dijmă + suf. -ărit.

DIJMĂRÍT s. n. (Învechit) Dijmă. ♦ Dare în bani care se plătea în Muntenia pentru stupi și pentru porci. Următorii domni supuseră pe boieri să plătească și dijmăritul. BĂLCESCU, O. I 17.

dijmărit n. nume dat în Muntenia (pe la 1700) dării pe stupi și mascuri.

dijmărít n., pl. urĭ. Perceperea (biru) dijmeĭ. Un bir pe stupĭ și pe porcĭ pe la 1700 în Țara Românească.

desetină f. od. Mold. zeciueala stupilor și mascurilor (ceeace se numia în Muntenia dijmărit). [Bulg. DESETINA].


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

Intrare: dijmărit
dijmărit substantiv neutru
substantiv neutru (N29)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • dijmărit
  • dijmărit
  • dijmăritul
  • dijmăritul
  • dijmăritu‑
  • dijmăritu‑
plural
genitiv-dativ singular
  • dijmărit
  • dijmărit
  • dijmăritului
  • dijmăritului
plural
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)