diasirm (gr. diasyrmos „atac perfid”), figură care exprimă un gen de ironie caustică și umilitoare, a cărei notă specifică constă în abilitatea expresiei (I): „La o [...] repetiție [...] cu un ansamblu francez, Toscanini îi făcu interpretei rolului principal câteva observații. «- Uitați, maestre, că sunt o mare artistă», răspunde cântăreața vexată. «- Vă promit să nu divulg nimănui acest secret», o asigură politicos Toscanini.” (G. Sbârcea) În replica lui Toscanini, cuvântul „secret” vrea să fie sinonim cu „reputație anonimă”! Așadar, d. împletit cu ambiguitate. Morier (p. 142) exemplifică d. imaginând lauda superlativă a unui defect, înfățișat ca o mare calitate, cum ar fi cazul unei opere literare obscure, „apreciată” drept capodoperă, pe care nici autorul ei n-o înțelege cât trebuie: „lucrarea este așa de profundă, încât autorul însuși nu-i poate pătrunde toate tainele. Acesta este destinul geniului”, încheie autorul ironia. Efectul d. se realizează în exemplul lui Morier, în adevăr, prin antifrază: contradicția între lauda aparentă și persiflarea crudă pe care o sugerează. Alteori, însă, reversul antifrastic al d. stă în structura de adâncime a enunțului, care trebuie intuită prin opoziția nu dintre lauda aparentă și blamul efectiv, ci dintre tonul serios și inofensiv al replicii și semnificația ei efectiv persiflantă. Dumarsais (II, p. 255-256) oferă următorul exemplu: Henric IV (mânios, către ambasadorul Spaniei): „J’irai jusqu’à Madrid!” Ambasadorul: „Pourquoi non, Sire? François premier y a bien été.” [ca prizonier] Fontanier (v. Dumarsais, ib.) găsește că exemplul citat n-are nimic din ironie, pentru că în replică nu e nici un cuvânt care să fie luat în sens contrar. Figura ar fi mai degrabă o metalepsă aluzivă. D. împletit cu antanaclază: „Compozitorul vienez Joseph Dessauer (1798-1876) primi de la editorul său, Schlesinger, un ceasornic Carpentier, cu mecanism elvețian, în schimbul unui ciclu de romanțe. După un timp, compozitorul se plânge editorului că ceasul nu merge. «- Crezi că romanțele dumitale merg?» – ripostă editorul.” (G. Sbârcea)