diacronie sf [At: SCL 1957, 44 / P: di-a~ / Pl: ~ii / E: fr diachronie] 1 Evoluție în timp a unui fenomen. 2 Metodă care studiază evoluția în timp a unui fenomen.

DIACRONIE s.f. Evoluție în timp, desfășurare istorică a unui proces, a unui ansamblu de fenomene. [Gen. -iei. / < fr. diachronie].

DIACRONIE s. f. evoluție în timp a unui proces, a unui ansamblu de fenomene. (< fr. diachronie)

DIACRONIE f. Desfășurare istorică; evoluție a unui fenomen. [Art. diacronia; G.-D. diacroniei; Sil. -ni-e] /<fr. diachronie

diacronie (desp. di-a-cro-) s. f., art. diacronia, g.-d. diacronii, art. diacroniei

diacronie (di-a-cro-) s. f., art. diacronia, g.-d. diacronii, art. diacroniei

diacronie s. f. (sil. di-a-cro-), art. diacronia, g.-d. diacronii, art. diacroniei

DIACRONIE s. f. (< fr. diachronie, gr. dia „de-a lungul”, chronos „timp”): evoluție în timp a unui ansamblu de fenomene; desfășurare istorică, succesivă a unui proces; aspect evolutiv al faptelor de limbă; considerarea unui ansamblu de fenomene lingvistice în devenirea lor istorică. D. alcătuiește o pereche antinomică cu sincronia (v.). Lingvistul elvețian Ferdinand de Saussure, care a introdus în cercetarea lingvistică această antinomie (diacronie/sincronie), a definit d. ca o axă verticală de succesiune (CD) a diferitelor momente din dezvoltarea istorică a unui fenomen, considerând-o sinonimă cu dinamismul.