DETESTÁ, detést, vb. I. Tranz. și refl. recipr. A nu (se) putea suferi, a (se) disprețui profund. – Din fr. détester, lat. detestari.

DETESTÁ, detést, vb. I. Tranz. și refl. recipr. A nu (se) putea suferi, a (se) disprețui profund. – Din fr. détester, lat. detestari.

DETESTÁ, detést, vb. I. Tranz. A urî cu tărie, a nu putea suferi (pe cineva sau ceva). Dumneata ești tot ce am detestat mai mult în viață. SEBASTIAN, T. 63. ◊ Refl. Se umilea, se detesta că a fost și a rămas un prost revoluționar. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 76. – Prez. ind. și: (rar) detestez (CARAGIALE, T. II 187).

detestá (a ~) vb., ind. prez. 3 detéstă

detestá vb., ind. prez. 1 sg. detést, 3 sg. și pl. detéstă; ger. detestând

DETESTÁ vb. I. tr., refl. A (se) disprețui profund, a simți repulsie; a (se) urî, a nu (se) putea suferi. [P.i. detést și (rar) -ez. / < fr. détester, cf. it. detestare, lat. detestari].

DETESTÁ vb. tr., refl. a (se) disprețui profund, a (se) urî. (< fr. détester, lat. detestari)

A DETESTÁ detést tranz. A trata cu dispreț, cu ură. /<fr. détester, lat. detestari

A SE DETESTÁ mă detést intranz. A se disprețui profund (unul cu altul). /<fr. détester, lat. detestari

*detést și -éz, a -á v. tr. (fr. détester, d. lat. de-testari, d. testis, martur. V. contest). Am în oroare, execrez, urăsc tare.