14 definiții pentru delict

din care

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

DELICT, delicte, s. n. Fapt nepermis de legea penală; infracțiune de mai mică gravitate, care se sancționează cu amendă penală sau cu închisoare corecțională. – Din lat. delictum. Cf. fr. délit.

DELICT, delicte, s. n. Fapt nepermis de legea penală; infracțiune de mai mică gravitate, care se sancționează cu amendă penală sau cu închisoare corecțională. – Din lat. delictum. Cf. fr. délit.

delict sn [At: INSTRUCȚII, 17/39 / V: (înv) ~it / Pl: ~e / E: fr délit, lat delictum] 1 Fapt nepermis de legea penală. 2 Infracțiune de mai mică gravitate, care se sancționează cu amendă penală sau cu închisoare corecțională.

DELICT, delicte, s. n. Fapt nepermis de lege; infracțiune (sancționată cu o pedeapsă corecțională). V. infracțiune, culpă.Flagrant delict v. flagrant. Corp delict v. corp.

DELICT s.n. (Jur.) 1. Termen general pentru o violare a legilor penale, care se pedepsește cu închisoare, muncă silnică, amendă etc. V. contravenție, infracțiune, crimă. 2. (P. ext.) Act nepermis de lege și sancționat printr-o pedeapsă corecțională. [< lat. delictum, cf. fr. délit].

DELICT s. n. încălcare ușoară a legii penale, sancționată cu închisoare corecțională sau amendă. (< lat. delictum, fr. délict)

DELICT ~e n. 1) Încălcare a legii, pedepsită cu amendă penală sau cu închisoare corecțională; infracțiune de gravitate medie. ◊ Corp ~ dovadă materială de violare a legii. 2) Act nepermis de lege și sancționat printr-o pedeapsă corecțională. ◊ In flagrant ~ în momentul comiterii unui act nepermis. /<fr. délit, lat. delictum

delict m. 1. călcare de lege; corpul delictului, ceea ce servă materialicește a-l dovedi; 2. fapt pedepsit de tribunalul corecțional; flagrant delict, constatat asupra faptului.

*delíct n., pl. e (lat. de-lictum. V. delincŭent). Călcare de lege maĭ mică de cît crima, dar tot gravă. Corpu delictuluĭ, obĭectu cu care s’a comis delictu (de ex., o armă, o scrisoare, niște otravă). A prinde în flagrant delict, a prinde asupra faptuluĭ, chear cînd se comitea delictu (a zăpsi).

Dicționare morfologice

Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).

Dicționare relaționale

Indică relații între cuvinte (sinonime, antonime).

DELICT s. (JUR.) vină, (înv.) vegheată. (Pentru ce ~ a fost judecat?)

DELICT s. (JUR.) vină, (înv.) vegheată. (Pentru ce ~ a fost judecat?)

Dicționare etimologice

Explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

delict (delicte), s. n. – Infracțiune. Lat. delictum (sec. XIX). – Der. delictuos, adj., din fr. délicteux.

Intrare: delict
substantiv neutru (N1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • delict
  • delictul
  • delictu‑
plural
  • delicte
  • delictele
genitiv-dativ singular
  • delict
  • delictului
plural
  • delicte
  • delictelor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

delict, delictesubstantiv neutru

  • 1. Fapt nepermis de legea penală; infracțiune de mai mică gravitate, care se sancționează cu amendă penală sau cu închisoare corecțională. DEX '09 DEX '98 DLRLC DN
etimologie:

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.