13 definiții pentru delict


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

DELÍCT, delicte, s. n. Fapt nepermis de legea penală; infracțiune de mai mică gravitate, care se sancționează cu amendă penală sau cu închisoare corecțională. – Din lat. delictum. Cf. fr. délit.

DELÍCT, delicte, s. n. Fapt nepermis de legea penală; infracțiune de mai mică gravitate, care se sancționează cu amendă penală sau cu închisoare corecțională. – Din lat. delictum. Cf. fr. délit.

delíct sn [At: INSTRUCȚII, 17/39 / V: (înv) ~ít / Pl: ~e / E: fr délit, lat delictum] 1 Fapt nepermis de legea penală. 2 Infracțiune de mai mică gravitate, care se sancționează cu amendă penală sau cu închisoare corecțională.

DELÍCT, delicte, s. n. Fapt nepermis de lege; infracțiune (sancționată cu o pedeapsă corecțională). V. infracțiune, culpă.Flagrant delict v. flagrant. Corp delict v. corp.

DELÍCT s.n. (Jur.) 1. Termen general pentru o violare a legilor penale, care se pedepsește cu închisoare, muncă silnică, amendă etc. V. contravenție, infracțiune, crimă. 2. (P. ext.) Act nepermis de lege și sancționat printr-o pedeapsă corecțională. [< lat. delictum, cf. fr. délit].

DELÍCT s. n. încălcare ușoară a legii penale, sancționată cu închisoare corecțională sau amendă. (< lat. delictum, fr. délict)

DELÍCT ~e n. 1) Încălcare a legii, pedepsită cu amendă penală sau cu închisoare corecțională; infracțiune de gravitate medie. ◊ Corp ~ dovadă materială de violare a legii. 2) Act nepermis de lege și sancționat printr-o pedeapsă corecțională. ◊ In flagrant ~ în momentul comiterii unui act nepermis. /<fr. délit, lat. delictum

delict m. 1. călcare de lege; corpul delictului, ceea ce servă materialicește a-l dovedi; 2. fapt pedepsit de tribunalul corecțional; flagrant delict, constatat asupra faptului.

*delíct n., pl. e (lat. de-lictum. V. delincŭent). Călcare de lege maĭ mică de cît crima, dar tot gravă. Corpu delictuluĭ, obĭectu cu care s’a comis delictu (de ex., o armă, o scrisoare, niște otravă). A prinde în flagrant delict, a prinde asupra faptuluĭ, chear cînd se comitea delictu (a zăpsi).


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

DELÍCT s. (JUR.) vină, (înv.) vegheată. (Pentru ce ~ a fost judecat?)

DELICT s. (JUR.) vină, (înv.) vegheată. (Pentru ce ~ a fost judecat?)


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

delíct (delícte), s. n. – Infracțiune. Lat. delictum (sec. XIX). – Der. delictuos, adj., din fr. délicteux.

Intrare: delict
substantiv neutru (N1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • delict
  • delictul
  • delictu‑
plural
  • delicte
  • delictele
genitiv-dativ singular
  • delict
  • delictului
plural
  • delicte
  • delictelor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

delict

  • 1. Fapt nepermis de legea penală; infracțiune de mai mică gravitate, care se sancționează cu amendă penală sau cu închisoare corecțională.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN sinonime: vegheată vină

etimologie: