14 definiții pentru delict

delíct sn [At: INSTRUCȚII, 17/39 / V: (înv) ~'it / Pl: ~e / E: fr délit, lat delictum] 1 Fapt nepermis de legea penală. 2 Infracțiune de mai mică gravitate, care se sancționează cu amendă penală sau cu închisoare corecțională.

DELÍCT, delicte, s. n. Fapt nepermis de legea penală; infracțiune de mai mică gravitate, care se sancționează cu amendă penală sau cu închisoare corecțională. – Din lat. delictum. Cf. fr. délit.

DELÍCT, delicte, s. n. Fapt nepermis de legea penală; infracțiune de mai mică gravitate, care se sancționează cu amendă penală sau cu închisoare corecțională. – Din lat. delictum. Cf. fr. délit.

DELÍCT, delicte, s. n. Fapt nepermis de lege; infracțiune (sancționată cu o pedeapsă corecțională). V. infracțiune, culpă.Flagrant delict v. flagrant. Corp delict v. corp.

delíct s. n., pl. delícte

delíct s. n., pl. delícte

DELÍCT s. (JUR.) vină, (înv.) vegheată. (Pentru ce ~ a fost judecat?)

DELÍCT s.n. (Jur.) 1. Termen general pentru o violare a legilor penale, care se pedepsește cu închisoare, muncă silnică, amendă etc. V. contravenție, infracțiune, crimă. 2. (P. ext.) Act nepermis de lege și sancționat printr-o pedeapsă corecțională. [< lat. delictum, cf. fr. délit].

DELÍCT s. n. încălcare ușoară a legii penale, sancționată cu închisoare corecțională sau amendă. (< lat. delictum, fr. délict)

delíct (delícte), s. n. – Infracțiune. Lat. delictum (sec. XIX). – Der. delictuos, adj., din fr. délicteux.

DELÍCT ~e n. 1) Încălcare a legii, pedepsită cu amendă penală sau cu închisoare corecțională; infracțiune de gravitate medie. ◊ Corp ~ dovadă materială de violare a legii. 2) Act nepermis de lege și sancționat printr-o pedeapsă corecțională. ◊ In flagrant ~ în momentul comiterii unui act nepermis. /<fr. délit, lat. delictum

delict m. 1. călcare de lege; corpul delictului, ceea ce servă materialicește a-l dovedi; 2. fapt pedepsit de tribunalul corecțional; flagrant delict, constatat asupra faptului.

*delíct n., pl. e (lat. de-lictum. V. delincŭent). Călcare de lege maĭ mică de cît crima, dar tot gravă. Corpu delictuluĭ, obĭectu cu care s’a comis delictu (de ex., o armă, o scrisoare, niște otravă). A prinde în flagrant delict, a prinde asupra faptuluĭ, chear cînd se comitea delictu (a zăpsi).


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

DELÍCT s. (JUR.) vină, (înv.) vegheátă. (Pentru ce ~ a fost judecat?)

Intrare: delict
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular delict delictul
plural delicte delictele
genitiv-dativ singular delict delictului
plural delicte delictelor
vocativ singular
plural