13 definiții pentru delict


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

delíct sn [At: INSTRUCȚII, 17/39 / V: (înv) ~ít / Pl: ~e / E: fr délit, lat delictum] 1 Fapt nepermis de legea penală. 2 Infracțiune de mai mică gravitate, care se sancționează cu amendă penală sau cu închisoare corecțională.

DELÍCT, delicte, s. n. Fapt nepermis de legea penală; infracțiune de mai mică gravitate, care se sancționează cu amendă penală sau cu închisoare corecțională. – Din lat. delictum. Cf. fr. délit.

DELÍCT, delicte, s. n. Fapt nepermis de legea penală; infracțiune de mai mică gravitate, care se sancționează cu amendă penală sau cu închisoare corecțională. – Din lat. delictum. Cf. fr. délit.

DELÍCT, delicte, s. n. Fapt nepermis de lege; infracțiune (sancționată cu o pedeapsă corecțională). V. infracțiune, culpă.Flagrant delict v. flagrant. Corp delict v. corp.

DELÍCT s.n. (Jur.) 1. Termen general pentru o violare a legilor penale, care se pedepsește cu închisoare, muncă silnică, amendă etc. V. contravenție, infracțiune, crimă. 2. (P. ext.) Act nepermis de lege și sancționat printr-o pedeapsă corecțională. [< lat. delictum, cf. fr. délit].

DELÍCT s. n. încălcare ușoară a legii penale, sancționată cu închisoare corecțională sau amendă. (< lat. delictum, fr. délict)

DELÍCT ~e n. 1) Încălcare a legii, pedepsită cu amendă penală sau cu închisoare corecțională; infracțiune de gravitate medie. ◊ Corp ~ dovadă materială de violare a legii. 2) Act nepermis de lege și sancționat printr-o pedeapsă corecțională. ◊ In flagrant ~ în momentul comiterii unui act nepermis. /<fr. délit, lat. delictum

delict m. 1. călcare de lege; corpul delictului, ceea ce servă materialicește a-l dovedi; 2. fapt pedepsit de tribunalul corecțional; flagrant delict, constatat asupra faptului.

*delíct n., pl. e (lat. de-lictum. V. delincŭent). Călcare de lege maĭ mică de cît crima, dar tot gravă. Corpu delictuluĭ, obĭectu cu care s’a comis delictu (de ex., o armă, o scrisoare, niște otravă). A prinde în flagrant delict, a prinde asupra faptuluĭ, chear cînd se comitea delictu (a zăpsi).


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

delíct s. n., pl. delícte

delíct s. n., pl. delícte


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

DELÍCT s. (JUR.) vină, (înv.) vegheată. (Pentru ce ~ a fost judecat?)

DELICT s. (JUR.) vină, (înv.) vegheată. (Pentru ce ~ a fost judecat?)


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

delíct (delícte), s. n. – Infracțiune. Lat. delictum (sec. XIX). – Der. delictuos, adj., din fr. délicteux.

Intrare: delict
substantiv neutru (N1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • delict
  • delictul
  • delictu‑
plural
  • delicte
  • delictele
genitiv-dativ singular
  • delict
  • delictului
plural
  • delicte
  • delictelor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)