cúniță f., pl. e (pol. vechĭ kúnica, rus. kunica, jder, pele de jder, care servea ca monetă și cu care se plătea biru. P. acc., cp. cu goniță, vélniță ș. a. Bern. 1, 644). Vechĭ. Un bir pe vitele aduse la vărat în Moldova (cel de ĭarnă se numea văcărit): pogonărit și cunițe cîte opt potronicĭ de vită (Let. 2, 77). Un fel de văcărit înființat la 1748 de Grigore Ghica domnu Moldoveĭ (Șăĭn.). – Și cóniță (infl. de goniță saŭ de vsl. konica, ĭapă).