CUBÍSM s. n. Mișcare artistică apărută la începutul sec. XX, care prezintă obiectele din realitate descompuse în cele mai simple figuri geometrice, care analizează și recompune formele în volume și planuri, încercând să exprime simultan existența obiectului ca o totalitate, cu toate fețele, punctele și liniile și să creeze un obiect estetic foarte structurat, ignorându-se perspectiva și clarobscurul. – Din fr. cubisme.

cubism sms [At: CONTEMP., Seria II, 1949, nr. 164, 8/1 / E: fr cubisme] Curent formalist modern în artele plastice, apărut la începutul sec. XX, care prezintă obiectele din realitate descompuse în cele mai simple figuri geometrice.

CUBÍSM s. n. Mișcare artistică apărută la începutul sec. XX, care prezintă obiectele din realitate descompuse în cele mai simple figuri geometrice, fără a ține seamă de asemănarea exterioară cu obiectele reprezentate. – Din fr. cubisme.

CUBÍSM s. n. Curent decadent în arta burgheză (mai ales în pictură) la începutul secolului al XX-lea, care reprezenta obiectele din realitate descompuse în cele mai simple figuri geometrice, fără a ține seamă de asemănarea exterioară cu obiectele reprezentate.

CUBÍSM s.n. Mișcare artistică modernă apărută la începutul sec. XX, care procedează la o analiză și recompunere a formelor în volume și planuri geometrice, încercând să exprime simultan existența obiectului ca o totalitate, cu toate fețele, liniile și punctele sale. [Cf. fr. cubisme].

CUBÍSM s. n. mișcare artistică modernă de la începutul sec. XX, care analizează și recompune formele în volume și planuri geometrice, încercând să exprime simultan existența obiectului ca o totalitate, cu toate fețele, liniile și punctele sale. (< fr. cubisme)

CUBÍSM n. Curent în arta plastică care reprezintă obiectele din natură prin cele mai simple figuri geometrice (cuburi, linii, cercuri etc.). /<fr. cubisme

cubism n. școală de artă modernă, apărută pe la 1910 și tinzând a reprezenta obiectele sub forme geometrice.

cubism s. n.

cubism s. n.

cubísm s. n.

CUBÍSM (< fr.) s. n. Mișcare artistică inițiată la începutul sec. 20 de P. Picasso și G. Braque; alți reprezentanți de seamă sînt: pictorii Juan Gris, F. Léger, A. Lhote, J. Villon și sculptorii A. Archipenko, J. Lipchitz, O. Zadkine. Pentru scurt pimt, C. Brâncuși s-a aflat în contact cu c. Plecînd de la ideile lui Cézanne, influențați și de sculptura africană în faza analitică a c., cubiștii procedează la o analiză și recompunere a formelor în volume și planuri geometrice, încercînd să exprime simultan existența obiectului ca o totalitate, cu toate fețele, liniile și punctele sale. În acest scop ei renunță la perspectiva tradițională și la varietatea cromatică, mulțumindu-se cu degradeurile unui număr foarte mic de tonuri. În faza sintetică a c. se renunță la descompunerea analitică în planuri multiple a obiectului, culoarea își recapătă importanța, se folosesc fragmente din alte materiale (hîrtie, pînză, carton etc.) pentru a se sugera mai direct materialitatea, dar mai ales pentru a semnifica întregul prin parte (de ex.: un ziar printr-un singur fragment din el, lipit pe un suport). În România, c. apare la un interval de un deceniu și jumătate de la prima sa afirmare și se manifestă prin multiple variante. Pictorii Marcel Iancu, M.H. Maxy și Corneliu Mihăilescu sînt principalii săi exponenți.