CÓSINUS, cosinusuri, s. n. (Mat.) Funcție trigonometrică a unui unghi, egală cu sinusul unghiului complementar; (într-un triunghi dreptunghic) raportul dintre cateta alăturată unghiului și ipotenuză. – Din fr. cosinus.

cosinus sn^[1] [At: LTR² / Pl: ~uri / E: co- + sinus] (Mat) Funcție trigonometrică a unui unghi, egală cu sinusul unghiului complementar. modificată

CÓSINUS, cosinusuri, s. n. (Mat.) Funcție trigonometrică a unui unghi, egală cu sinusul unghiului complementar. – Din fr. cosinus.

COSINÚS, cosinusuri, s. n. (Mat.) Funcțiune trigonometrică a unui unghi egală cu sinusul unghiului complementar. (În forma prescurtată cos) Stai! Poate mi-amintesc. Cos-pătrat de x. SEBASTIAN, T. 173.

CÓSINUS s.n.^[1] Funcție trigonometrică a unui unghi, egală cu sinusul unghiului complementar. [< fr. cosinus]. modificată

CÓSINUS s. n. funcție trigonometrică a unui unghi egală cu sinusul unghiului complementar. (< fr. cosinus)

CÓSINUS ~uri n. Funcție trigonometrică a unui unghi, egal cu sinusul unghiului complementar. ~ hiperbolic. /<fr. cosinus

*cósin n., pl. e, saŭ cósinus n., pl. urĭ (co- și sinus). Geom. Sinu complementuluĭ unuĭ unghĭ.

cósinus s. n., pl. cósinusuri; abr. cos

cósinus s. n., pl. cósinusuri

cosinus [lat. complementum „complementar”, sinus] (cos) 1. (Pentru un unghi ascuțit, al unui triunghi dreptunghic). Raportul dintre cateta alăturată unghiului și ipotenuză. 2. (Pentru un unghi orientat, cu vîrful în originea unui reper cartezian, avînd latura inițială pe semiaxa pozitivă a absciselor) Raportul dintre lungimea proiecției pe axa absciselor a razei vectoare a unui punct de pe latura finală a unghiului și lungimea razei vectoare. 3. (Pentru un argument numeric). Funcție care atașează unui argument x valoarea cosinusului unghiului orientat de x radiani. Funcția cos x este definită pe R [mulțimea numerelor reale] cu valori în [intervalul] [-1, +1]; este o funcție periodică de perioadă 2π: cos(x + 2π) = cos(x); este o funcție pară: cos(-x) = cos(x) Legătura dintre funcția cosinus și funcțiile exponențiale este dată de formula: cos x = (e^ix + e^-ix)/2i (L. Euler, 1743). Noțiunea este cunoscută din antichitate; primele propoziții despre cosinus apar la Ptolemeu (sec. 2). Ca funcție a unghiului, cosinusul apare în evul mediu, în lucrările matematicienilor de limbă arabă. Denumirea a fost propusă de E. Gunter (1620), iar notația prescurtată „cos” (propusă întîia oară de N. Stepheson, 1674), a fost statornicită de L. Euler (1729).