CORLAT subst. cu mal multe sensuri, < ung. korlát „stavilă”. 1. Corlat boier, mold. 1421 ș.a. (Dm; Ștef; Costin I; 16 A I 94); -(Sur V); munt. (17 B 1313; Giur 279); BCI I; IO 127); – de la Băcănești, eponim al satului vecin Corlătești (13 – 15 B 158); Corlăt/escu (Î Div); -eni, -ești, ss. 2. Corlățelu s. 3. Cf. Corlaciu (Viciu 15).