contextură sf [At: DN³ / Pl: ~ri / E: fr contexture] 1 Ansamblu de caracteristici ale unei țesături care definesc structura ei. 2 Mod în care sunt îmbinate elementele unui tot. 3 Înlănțuire.

CONTEXTURĂ s.f. Mod în care sunt îmbinate elementele unui tot; înlănțuire; legătură. [< fr. contexture].

CONTEXTURĂ s. f. 1. mod de împletire a firelor unei țesături, care definesc structura ei. 2. mod în care sunt legate între ele diversele elemente ale unui tot; înlănțuire; legătură. ◊ (fig.) structură, schelet. (< fr. contexture)

CONTEXTURĂ ~i f. 1) Mod în care sunt îmbinate elementele unui întreg. 2) Ansamblu de elemente care definesc modul de alcătuire al unei țesături. /<fr. contexture

contextură f. 1. țesătura, înlănțuirea părților unui tot: contextură mușchilor; 2. legătura părților unei opere literare.

*contextúră f., pl. ĭ (d. context cu sufixu -ură; fr. contexture). Țesătură, legătură a părților între ele: contextura mușchilor (și fig.) contextura uneĭ cărțĭ, unuĭ discurs.

contextură s. f., g.-d. art. contexturii; pl. contexturi

contextură s. f., g.-d. art. contexturii; pl. contexturi

contextură s. f. → textură