consonántic, ~ă a [At: MAIORESCU, CR. III, 210 / Pl: ~ici, ~ice / E: ger Konsonantisch] 1-2 Specific consoanelor (1-2). 3-4 Care se referă la consoane (1-2). 6 Care aparține consoanelor (1-2). 7-8 Care provine de la alte consoane (1-2).

CONSONÁNTIC, -Ă, consonantici, -e, adj. Privitor la consoane; al consoanelor, de consoane. Grup consonantic.

CONSONÁNTIC, -Ă adj. Referitor la consoane. [< fr. consonantique].

CONSONÁNTIC, -Ă adj. referitor la consoane. (< fr. consonantique)

CONSONÁNTIC ~că (~ci, ~ce) Care ține de consoane; propriu consoanelor. Grup ~. /<germ. konsonantisch

consonantic adj. m., pl. consonantici; f. consonantică, pl. consonantice

consonántic adj. m., pl. consonántici; f. sg. consonántică, pl. consonántice

consonantic, principiu ~, implicarea spontană și inconștientă a intervalicii primare (cvinta*, cvarta*) și, în general, a celei cu funcție normativă (terță* mică) în structura melodiilor de factură premodală și modală*. Atât prin prezența lor în melodie*, ca în unele formații prepentatonice* ce cunosc adevărate succesiuni de „salturi” mari, cât mai ales, prin subiacența lor, în mai toate tipurile de monodie*, c. a fost evocat de cercetările psihologice (Stumpf) și a fost pus la temelia unor explicații privind apariția muzicii (Hornbostel, Curt Sachs, Brăiloiu, Breazul). V. distanțial, principiu.

CONSONÁNTIC, -Ă adj. (< fr. consonantique): în sintagmele grup consonantic, mutație consonantică, sistem consonantic și sunet consonantic (v.).